“Să ascultăm, apoi să vorbim”

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Am văzut oameni murind lângă mine. Nu, ei erau vii, prosperau, deveneau chiar mai importanţi. Dar începuseră să se stingă. De ce? Nu mai ascultau. Nu mai ştiau şi nu mai voiau să asculte. Să facă efortul de a înţelege ceea ce le spune o persoană din apropiere, de a medita, de a asimila ori, după caz, de a respinge. Să-şi menţină deschisă mintea faţă de ceea ce se întâmplă în jur. Să primească păreri, idei, gânduri şi să le împărtăşească pe ale lor. Şi să considere acest lucru tot aşa de firesc şi necesar, precum firesc şi necesar este să respirăm. Când respiraţia este afectată dintr-un motiv sau altul, funcţionarea organismului şi, în ultimă instanţă, cea a creierului are de suferit. Când conversaţia adevărată nu mai are loc, este afectat şi creierul, este afectat şi sufletul. Nebănuit de importantă este conversaţia pentru viaţa noastră. Conversaţia adevărată – nu şueta – conversaţia care presupune să ai ce comunica, dar şi disponibilitatea de a primi şi de a te schimba pornind de la semnalele primite, reprezintă condiţia primă a unui metabolism sănătos: social, cultural, dacă vreţi şi uman. Când această disponibilitate de a primi scade, când omul cade pradă ideii că trebuie să prevaleze ceea ce are el în minte, atunci metabolismul de care vorbim se dereglează, iar stingerea aceea lentă începe să se instaleze. Totul devine o problemă de timp. Lucrurile nu stau altfel când vorbim de instituţii, organisme de conducere, chiar comunităţi umane mai largi. Pentru că şi aici metabolismul joacă rolul fundamental.

Aceste gânduri pe care le purtam de mult cu mine mi-au fost aduse în minte de o recentă poziţie a economistului şef al Băncii Angliei (Bank of England, BoE). În noiembrie anul trecut, Banca Angliei a organizat o largă reuniune – intitulată Open Forum – care, prin prezenţă, profilul invitaţilor şi obiectivele dezbaterii se înscrie ca un eveniment unic în istoria de peste 300 de ani a acestei instituții. Pe 18 mai a.c. a apărut pe site-ul BoE un material semnat de către economistul şef al băncii, Andrew Haldane, care sintetizează dominantele dezbaterii. Titlul împrumută o formulă lansată de Joseph Stiglitz – The Great Divide –, particularitatea analizei fiind dată de faptul că „Marea prăpastie” se referă, de data aceasta, la gap-ul îngrijorător creat în timpul crizei şi recuperat doar parţial dintre sistemul financiar-bancar, pe de o parte, economie şi societate, pe de alta. Mai este o particularitate. Andrew Haldane face dese şi substanţiale referiri la rolul comunicării în depăşirea „deficitului de încredere” pe care îl cunosc băncile. Ceea ce ne şi face să insistăm asupra acestui document.

By BB98uk at the English language Wikipedia, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=17879511

La Open Forum au fost de faţă nu doar reprezentanţii finanţelor, ci şi ai „majorităţii tăcute din afara finanţelor”. În felul acesta, dezbaterile nu au mai luat forma unor „conversaţii în cadrul elitei şi în limbajul elitei”, ci au prilejuit un dialog deschis, frust uneori, în orice caz mai apropiat de percepţia comună a societăţii. Ceea ce s-a întâmplat a relevat mai întâi diferenţe semnificative privind modul cum este privit şi apreciat sistemul financiar-bancar. Specialiştii din interiorul său folosesc termenul „reglementare” pentru a desemna nevoia principală a sistemului. Cei din afara sa descriu cu totul altfel starea acestuia: „corupt”, „lacom”, „pentru el însuşi”. Într-o proporţie de 69%, specialiştii din interiorul sistemului apreciază în termeni pozitivi sau neutri activitatea domeniului financiar-bancar; publicul, în schimb, exprimă opinii pozitive ori neutre de-abia în proporţie de 40%. Deci, putem vorbi despre un adevărat gap. Dar putem să constatăm şi unde poate duce închiderea unui sistem în jurul propriilor valori, al propriei imagini, al propriilor prejudecăţi. La un gen de autism social. Ca şi persoanele descrise la începutul materialului, sistemul bancar a putut împărtăşi, la un moment dat, ideea că el este mai important decât sistemele pe care ar fi trebuit să le servească. Criza recentă a reprezentat momentul de implozie a unui sistem care se închisese, care vroia să supună el societatea şi economia, nu să le servească pe acestea. Ceea ce se încearcă acum este refacerea metabolismului normal: ca „sistemul financiar să fie un stimulent al creşterii, nu un killer al acesteia”, să funcţioneze ca un „antidot al short-termismului” etc.

Am fost aproape şocat să descoper că, pentru a găsi o soluţie la deficitul de încredere cu care sunt confruntate băncile, Andrew Haldane face apel la sprijinul comunicării, îl citează pe Claude Shannon şi teza sa de bază potrivit căreia informaţia – şi, pe un plan mai larg, comunicarea – trebuie să reducă incertitudinea. În economia materialului la care facem referire, problemele de comunicare deţin o pondere surprinzător de mare. Este o exagerare? Nu, este o recunoaştere! O recunoaştere a rolului pe care îl deţine dialogul adevărat – nu cel mimat – în sănătatea şi credibilitatea instituţiilor. Ca şi a oamenilor. Deviaţiile, deviaţiile mari încep cu alterarea acestui raport fundamental. Andrew Haldane enunţă simplu prima condiţie a însănătoşirii: „Să ascultăm întâi, apoi să vorbim”. Pare un lucru secundar. În realitate, el dă expresie modului fundamental în care oamenii şi instituţiile îşi gândesc şi îşi reprezintă menirea. Băncile şi-au pierdut mult din încredere, pentru că au vrut să se substituie societăţii, chiar să vorbească în numele ei. Acum marea provocare este să-şi înveţe din nou locul. Pentru aceasta, trebuie să înveţe, din nou, să asculte. Iar când doresc să fie ascultate, să vorbească pe limba oamenilor. Ca să poată fi înţelese. Este prima condiţie de restaurare a încrederii.

P.S. Cu satisfacţie am consemnat că, în data de 18 mai a.c., guvernatorul BNR Mugur Isărescu a avut o intervenţie publică în care a precizat: „trebuie să renunţăm la jargonul profesional şi să explicăm publicului deciziile de politică monetară în limbaj accesibil”.