Articol de Paul Dobrescu
Recent, ministrul de finanţe al Greciei, Yanis Varoufakis a publicat un articol cu un înţeles précis – articolul poartă titlul A Speech of Hope For Greece. Să descifrăm înţelesul acestui titlu pentru a percepe la dimensiunile reale mesajul lansat de demnitarul grec.
Puţină lume ştie că imediat după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale planurile referitoare la viitorul Germaniei erau sumbre. Aliaţii adjudecaseră planul Morgenthau, care prevedea ca Germania să devină o ţară „în primul rând agricolă şi pastorală în caracter”. Acordul de la Postdam, semnat în august 1945, stabilea, cum menţionează şi Varoufakis, „reducerea sau distrugerea oricărui tip de industrie grea cu potenţial de război” şi „restructurarea economiei germane pe doi piloni esenţiali: agricultură şi industrie uşoară”. Cum a putut avea loc atunci renaşterea germană de după război?
După o perioadă tulbure şi aspră în care până şi orizontul era sumbru, a intervenit o reorientare a politicii aliate faţă de fostul adversar de război; reorientare legată de numele fostului secretar de stat al SUA, James F. Byrnes. În septembrie 1946, James Byrnes a făcut o călătorie la Stuttgart, prilej cu care a rostit un discurs celebru: „Speech of Hope”. Importanţa istorică a acestui discurs constă în faptul că a schimbat radical viziunea cu privire la evoluţia Germaniei, că a „restructurat” interpretarea dominantă a momentului, care rezerva acestei ţări un destin secundar. Dar poate mai presus de toate, semnificația discursului este relaţionată cu un alt fapt vechi cât istoria: oricât ar greşi cineva – şi Germania întrecuse orice măsură a greşelii – sancţiunea care urmează nu poate lua persoanei sau comunităţii dreptul la speranţă. Ce este speranţa? Un alt nume pentru şansa de îndreptare. Cum poţi dovedi că ai înţeles un anume lucru dacă nu ai şansa de a dovedi că poţi lucra în alt spirit şi poţi îndrepta, măcar în parte, greşeala? Cât de important a fost pentru Europa şi pentru Germania că cineva a schimbat radical termenii discuţiei şi a inaugurat o nouă perspectivă pentru ţara care fusese distrusă în urma războiului pe care ea însăşi îl iniţiase! Cât de important este să ai oameni care să judece mai profund contextul, să asume o nouă interpretare şi să aibă temeritatea de a se opune punctului de vedere dominant! Acest lucru a fost făcut de Byrnes. Ceea ce a urmat – planul Marshall, întreg efortul de refacere a Europei, chiar relansarea reconstrucţiei europene sunt legate de acest moment nodal.
Este ceea ce ministrul de finanţe grec cere acum pentru ţara sa: A „Speech of Hope” for Greece. Ce ar trebui să includă acest speech istoric? Ceea ce a conţinut şi cel de acum 70 de ani. Să marcheze o schimbare de atitudine faţă de Grecia şi problemele ei; să dea cetăţenilor acestei ţări o speranţă. Cine ar putea fi noul Byrnes? Evident, doamna Merkel, cancelarul Germaniei. Tocmai în acest moment, Der Spiegel portretizează sugestiv tensiunile existente între cancelarul Merkel şi ministrul său de finanţe, Wolfang Schauble. Merkel, cu ezitarea sa clasică, ar fi tentată să ajute Grecia, pentru că, în caz contrar, iar se vor revolta „pieţele”, criticile şi nemulţumirile vor fi decontate de către titularul cancelariei. Mai presus de toate, doamna Merkel realizează că la mijloc este şi atitudinea faţă de „moştenirea Kohl”, existenţa euro ca monedă unică pentru o Europă unită. Schauble este de neînduplecat şi consideră că ieşirea Greciei din zona euro ar fi în interesul Europei.
Ceea ce se întâmplă în Grecia nu priveşte doar situaţia din această ţară. Poziţia faţă de Grecia este poziţia faţă de „periferia financiară”, faţă de divizarea nord-sud, faţă de viitorul Europei. Să nu ne amăgim: răspunsul dat Greciei este, de fapt, răspunsul dat Europei. Aşa cum răspunsul dat Germaniei în urmă cu 70 de ani a fost, implicit, un răspuns dat Europei. Temerea noastră este că rolul esenţial în toată această evoluţie va fi jucat de suferinţa fundamentală a Europei de astăzi: suferinţa amânării. Deciziile se vor amâna, se vor amâna, până când Grecia va intra în stare de faliment. Ceea ce va vorbi de la sine nu atât despre starea Greciei, ci de starea Uniunii Europene.
