Articol de Paul Dobrescu
De curând, FMI a publicat evaluarea sa bianuală asupra stării economiei mondiale. Cum remarcă şi Ferdinando Giuliano, este un document avertisment pentru ţările dezvoltate. Raportul semnalează un fapt îngrijorător: creşterea producţiei în lumea dezvoltată va fi de 1.6 procente în perioada 2015-2020, ceea ce înseamnă un ritm uşor mai mare faţă de cel din ultimii şase ani, dar mult mai mic decât cel de 2.25 procente cu care a evoluat acest indicator în anii de dinainte de criză.
În ansamblu, un deceniu de creştere economică modestă, ceea ce accentuează temerile unor economişti cu privire la ceea ce s-a numit „secular stagnation”. Ritmul acesta lent, indecis, care nu semnalează nicio desprindere reală, ne duce cu gândul la termometrul care ne arată că temperatura corpului este de 37 grade. O stare subfebrilă, uneori mai periculoasă decât starea febrilă propriu zisă. Starea febrilă semnalează boala, dar şi reacţia organismului, capacitatea sa de a se apăra, de a lupta. Cea subfebrilă poate să nu arate nimic ori, dimpotrivă, să semnaleze ceva foarte grav: lipsa de reacţie imunitară în faţa unui atac periculos. Când temepratura este de 37 de grade o zi sau chiar o săptămână, lucrurile încă nu sunt îngrijorătoare. Când aceeaşi temperatură este indicată timp de o lună, avem de-a face cu ceva cu adevărat serios…
Ritmul de creştere de 1.6 procente reprezintă o medie. Ceea ce ştim cu siguranţă este că zona euro nici astăzi nu a atins nivelul de dinainte de criză şi, dacă avem în vedere evaluările pentru această arie geografică în perioada următoare, vom putea spune că ponderea Europei în ansamblul economiei mondiale va continua să se reducă în mod dramatic. Este adevărat că ritmul de creştere al pieţelor emergente va scădea şi el – de la 6.5 procente între 2008-2014 la 5.2 procente în următorii cinci ani, dar el rămâne mai mare de trei ori decât cel consemnat de ţările dezvoltate. Ceea ce înseamnă că procesul de apropiere dintre cele două grupuri de ţări, mai ales dintre ţările situate în fruntea emergenţilor şi cele dezvoltate, va continua, că vom avea o perioadă deloc liniştită, marcată de perturbaţiile, chiar de seismele pe care orice proces de reaşezare globală le generează.
Fireşte, se cer făcute distincţii. Un stat dezvoltat, de pildă, nu poate avea ritmurile de creştere economică pe care le poate atinge un stat emergent. Pe de altă parte, chiar în interiorul lumii dezvoltate sunt deosebiri. De exemplu, ritmul de creştere al SUA este clar superior celui al Uniunii Europene sau Japoniei, dar pe ansamblu lumea dezvoltată bate pasul pe loc sau nu ajunge să consemneze ritmuri care să ne îndreptăţească să vorbim despre o decolare economică propriu-zisă. Ceea ce ne obligă să vorbim de cauze structurale; unele care provin din perioada premergătoare crizei, altele asociate direct cu criza şi cu eforturile de depăşire a acesteia.
Să mai menţionăm un lucru esenţial: ritmurile modeste de creştere vor pune guvernele statelor dezvoltate într-o situaţie foarte delicată. În primul rând, datoria contractată în timpul crizei nu va putea fi vizibil diminuată (ceea ce înseamnă că povara datoriei va fi purtată mai mulţi ani, cu costuri mai mari şi va „muşca, astfel, din resursele dezvoltării) ; în al doilea rând, fără ritmuri de creştere cât de cât semnificative şi cu datorii considerabile, nivelul de trai nu are cum să nu fie afectat. În sfârşit, apare limpede ceea ce mulţi autori negau fără rezerve, anume că recenta criză financiară are efecte pe termen lung, că ea are un impact de durată asupra ritmului de dezvoltare. Iar ritmurile de dezvoltare reaşează lumea. Urmează ani dificili pentru lumea dezvoltată.
