Problema catalană

640px-20Set_Barcelona_14

Noul capitol deschis în viaţa Spaniei şi a Europei

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Posturile noastre de ştiri au relatat despre referendumul organizat în Catalonia ieri, 1 octombrie, mai ales prin prisma tensiunilor şi violenţelor petrecute în Barcelona. Poliţia naţională a intervenit, a intrat în diverse şcoli unde erau organizate secţii de votare, a confiscat urne etc. Au avut loc ciocniri. Vom reveni asupra acestor tensiuni. Mai întâi, ar trebui să vedem de ce şi cum s-a ajuns la asemenea situaţie.

Referendumul a fost organizat de către guvernul catalan pentru a hotărî independenţa Cataloniei. Câteva puncte sunt de majoră importanţă în această privinţă. În primul rând, decizia urma să fie luată în funcţie de majoritatea voturilor, indiferent de rata participării. Cu alte cuvinte, dacă rata de participare era, să spunem, de 30 de procente, iar 20 de procente se pronunţau pentru independenţă, Carles Puigdemont, preşedintele Cataloniei, proclama independenţa. Ce spuneau pollurile înainte de referendum? Că doar 40% din populaţie doreşte independenţa. Este adevărat că cealaltă parte, majoritară, era mai tăcută şi nu era sigur că s-ar fi prezentat la vot.

Constituţia Spaniei, adoptată prin referendum în 1978 – şi susţinută aproape în unanimitate în Catalonia – proclama „unitatea indisolubliă” a ţării, suveranitatea care aparţine poporului ca întreg, nu locuitorilor din diverse regiuni ale acestei ţări. Guvernul catalan face apel la dreptul la autodeterminare. Legea internaţională recunoaşte acest drept doar în cazuri precis determinate, cum ar fi existenţa unor practici coloniale, invazia străină ori discriminarea evidentă, încălcarea străvezie a drepturilor fundamentale ale omului. Or, cum remarca şi revista The Economist, „Catalonia nu poate fi socotită ca fiind nici colonizată, nici ocupată, nici oprimată”.

Ca urmare, Curtea Constituţională spaniolă a declarat referendumul ilegal, declaraţie urmată de o poziţie similară din partea procurorului general al ţării. În acelaşi timp, guvernul a iniţiat diverse măsuri prin care a încercat să blocheze acţiunea: a arestat 12 funcţionari, a confiscat postere şi alte materiale de pregătitoare pentru referendum etc. Şi, totuşi, referendumul a avut loc; cât putem vorbi despre referendum în condiţiile în care el a fost declarat ilegal şi, într-o anumită măsură, împiedicat să se desfăşoare. Ce să înţelegem din această succesiune precipitată de scene, acţiuni, reacţii?

Situaţia din Catalonia ar trebui să fie un gen de bibliografie obligatorie pentru Spania şi, mai ales, pentru Uniunea Europeană. Susţinerea din partea populaţiei pentru independenţa Cataloniei s-a dublat comparativ cu 2008, deşi niciodată nu a depăşit pragul unei majorităţi absolute. Care a fost reacţia autorităţilor spaniole şi europene? Aşteptarea ca problemele să se rezolve de la sine. Şi iată că aceste probleme nu s-au rezolvat. Aşteptarea este suferinţa politică structurală a Uniunii, care s-a reprodus şi în situaţia de faţă. Iar aşteptarea ilustrează cel mai adesea lipsa viziunii, absenţa voinţei sau a capacităţii de a modela lucrurile potrivit unui proiect asumat.

Poate cititorii noştri se întreabă de ce punem pe acelaşi plan autorităţile spaniole şi cele europene. Doar este vorba despre o problemă internă a Spaniei, nu? Da, aşa este. Cu precizarea foarte importantă: Catalonia este un bulgăre de zăpadă spaniol şi european, în acelaşi timp. Spaniol, pentru că dacă referendumul ar fi avut loc – şi ar fi reuşit – Ţara Bascilor şi-ar fi reiterat imediat poziţia. Poate şi alte provincii. În eventualitatea în care Catalonia îşi proclama independenţa, Scoţia, regiunea Donbas şi multe alte regiuni s-ar fi aşezat la rând. Oare nu s-a „citit” din vreme potenţialul exploziv al acestei evoluţii?

Cât timp conflicte de acest gen, soldate cu proclamarea independenţei unor regiuni, au avut loc în centrul şi estul european, Uniunea a păstrat discreţie ori chiar a încurajat acţiunile centrifuge. Acum, aceste mişcări şi tendinţe s-au mutat în vestul european. Ele devin, dintr-o dată, de alt ordin. Punând sub semnul întrebării ordinea existentă, ele sapă direct la temelia Uniunii. O situaţie, două de acest gen dacă reuşesc, Uniunea devine o ficţiune. Realizăm, astfel, ce valoare are crearea precedentului în istorie. Pe noi ne-a uimit tăcerea Uniunii. Din nou, Uniunea s-a lăsat surprinsă. Exact ca şi în cazul valului de imigranţi. Nu putem nici suspecta de atâta naivitate Bruxelless-ul. Dar nici nu putem accepta ideea că liderii europeni privesc detaşat la acţiuni care contravin intereselor existenţiale ale Uniunii. De aceea, credem că situaţia din Catalonia deschide un nou capitol nu doar în viaţa Spaniei, ci şi a Uniunii. În dublu sens: problemele curente, obişnuite trebuie să ocupe locul care li se cuvine pe agenda europeană şi să cedeze din spaţiu problemelor mari, strategice, care dacă nu sunt tratate la timp, pot avea efect nimicitor; tot ceea ce este asociat cu ceea ce s-a numit „corectitudine politică” şi excesul de retorică trebuie regândit făcând loc problemelor care ţin de stabilitatea internă, condiţia fundamentală a dezvoltării şi consolidării Uniunii.

Revenim la problema tensiunilor şi violenţelor. Poate că ele au împiedicat votul, dar nu au potolit dorinţa de secesiune a unei părţi a locuitorilor. Dimpotrivă, au catalizat-o. Dacă, potrivit sondajelor, acum câteva săptămâni numai 40% din populaţia Cataloniei dorea independenţa, astăzi cifra ar putea fi mult mai mare. Dorinţa politică nu poate fi înfruntată prin forţă, ci doar prin dialog, prin cedări şi de o parte şi de alta. Paradoxal, intervenţia în forţă a legitimat cumva mişcarea, a revitalizat-o. Pe lângă faptul că a diminuat dramatic şansele dialogului. Ea este legală, dar nu şi inteligentă. Fiindcă vorbim de Catalonia, putem recurge la o comparaţie din domeniul fotbalului. Intervenţia guvernului Rajoy este precum încercarea unui fundaş care intervine prea târziu pentru a deposeda adversarul. Tocmai pentru că este întârziată, mişcarea se poate dovedi disproporţionat de costisitoare.

În ciuda atitudinii radicale a unui grup, mai mare sau mai mic, este de presupus că majoritatea cetăţenilor – susţinători ai independenţei sau nu – au o poziţie mai echilibrată. Ei trebuia să reprezinte targetul acţiunii de influenţare. Să facem trimitere la o altă situaţie tot din domeniul fotbalului. Fundaşul central al echipei barceloneze, Gerard Pique, a mers la vot. În acelaşi timp, el a fost convocat la naţionala Spaniei şi a declarat că este onorat să joace sub culorile acestei ţări. Dialogul trebuie purtat cu miile de „Pique”.

Dialogul este imperativ şi pentru că revendicările – cel puţin cele declarate – pot forma obiectul unor negocieri. Catalonezii susţin că există un adevărat gap între contribuţiile lor la bugetul central şi ceea ce primesc înapoi sub formă de servicii (diferenţa aceasta s-ar ridica la 8-10 miliarde euro în fiecare an). Problemă care poate fi negociată. Aşa cum ni se pare dincolo de limitele acceptabilităţii să se decidă soarta unei regiuni printr-un referendum care nu prevede condiţia elementară a unei rate a participării şi a unei majorităţi care să nu poată fi pusă în discuţie. Nu credem că locuitorii acestei regiuni ar accepta ca soarta lor să poată fi decisă de o minoritate activă, dar puţin semnificativă, numericeşte vorbind.

Din orice unghi am privi lucrurile ceea ce s-a întâmplat în Catalonia ilustrează costurile întârzierii: întârziere la nivel spaniol şi, deopotrivă, la nivel european.

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).