La Beijing şi în alte capitale
Articol de Paul Dobrescu
De curând, la Beijing s-a anunţat o posibilă modificare de Constituţie: eliminarea prevederii care limitează numărul mandatelor pentru preşedintele Chinei. Propunerea a şi intrat în dezbaterea Parlamentului. De menţionat că modificarea a fost anunţată mai întâi în limba engleză. Dacă hotărârea va fi adoptată, preşedintele Chinei, Xi Jinping, ar urma să exercite puterea şi după 2023, când, potrivit actualelor reglementări constituţionale, se împlinesc cei zece ani de exercitare a puterii (două mandate de câte cinci ani fiecare). Concomitent, liderul chinez ar urma să ocupe poziţia de secretar general al partidului, precum şi funcţia de preşedinte al Comisiei militare centrale.
Problema funcţiilor pe care le poate cumula secretarul general al Partidului Comunist Chinez a reprezentat obiectul unei vii dezbateri imediat după dispariţia lui Mao. În acel context, Deng Xiaoping a avertizat asupra „concentrării excesive a puterii, cu deosebire la nivelul conducerii partidului”. În cele din urmă, a subliniat liderul necontestat al acelei perioade de tranziţie în viaţa Chinei, această tendinţă nu ar face decât să asigure „conducerea de către o singură persoană”. Aşa s-a ajuns la limitarea duratei de exercitare a puterii la cele două mandate.
Evident, propunerea de a modificare a prevederii constituţionale a generat dezbateri aprinse în presa internaţională, a prilejuit comentarii acide, de felul „un periculos dictator acaparează puterea”, „putinizarea Chinei”, „Mao al secolului XXI”. Motivaţia oficială a fost prezentată de către prim-ministrul ţării, Li Keqiang: Dacă Xi va sta mai mult de 10 ani, se previne riscul ca liderii care vor veni să nu continue munca sa. Acest lucru, a precizat şeful executivului chinez, îi dă posibilitatea să realizeze „Visul chinez” şi să îndeplinească cele două scopuri gemene, cunoscute sub numele de „the two Centenaries”: o creştere moderată a prosperităţii societăţii până în 2021 şi edificarea unei ţări socialiste moderne şi armonioase până în 2049.
Fireşte, impactul unei asemenea propuneri este extrem de puternic şi el este dificil de evaluat chiar şi cu o generoasă aproximaţie. De aceea, ne vom limita să subliniem câteva lucruri care ni se par esenţiale, invitând cititorii să formuleze propriile opinii şi interpretări.
Ceea ce urmează să se petreacă în China nu este ceva care să particularizeze în mod cu totul special această ţară. Este o tendinţă mai largă de personalizare a puterii, detectabilă pe mai multe meridiane ale globului. Priviţi la toate continentele şi veţi identifica cel puţin un lider care încearcă să devină mai puternic, mai autoritar, chiar imperial. Nu am dori să proiectăm răspunderea doar asupra liderilor respectivi; liberale sau iliberale, democraţiile reacţionează lent la cerinţe presante venite din partea societăţii. Această lentoare prelungită alimentează iluzia că părăsirea cadrului democratic, glisarea către autoritarism ar reprezenta o soluţie.
Cele mai multe analize asociază avansarea propunerii despre care vorbim cu problemele interne ale Chinei, care ţin, pe de o parte de promovarea reformei, pe de alta de lupta împotriva corupţiei. Se aminteşte de faptul că Xi a adoptat măsuri de reformare nepopulare, dar strict necesare. Cum ar fi concedierea a peste un milion de muncitori din industria siderurgică şi a altui milion din industria minieră. Decizii similare ar urma să se ia în domeniul bancar, în industria grea etc. Asemenea măsuri, salubre pentru o economie dinamică, nu cer neapărat suspendarea limitării numărului de mandate. Cea mai bună dovadă este că ele au fost luate şi până acum.
O tratare de sine stătătoare solicită, într-adevăr, corupţia şi lupta împotriva sa. Aici avem de-a face cu clash-ul dintre ideologie şi realitatea socială a Chinei de astăzi. Cei mai mulţi autori tratează situaţia acestei ţări într-o modalitate standard: autoritarism, lipsa de libertăţi etc. China a prosperat considerabil. În zonele de coastă, există un număr de miliardari care tinde să-l depăşească pe cel din America. Problema decalajelor dintre pătura bogată a ţării şi marea masă de oameni preocupă intens. Nu este adevărat că în China nu există dezbateri pe această problemă centrală, ca şi pe altele. Este adevărat, o dezbatere în stil chinezesc, adică în cadru oficial, în structurile consacrate ale partidului, dar, totuşi, dezbatere. De aceea, lupta împotriva corupţiei a devenit un standard, asumat de preşedintele Xi.
Orice societate care prosperă este confruntată cu ravagiile pe care le produce bogăţia atât în ceea ce priveşte amplificarea inegalităţii, dar şi în planul angajării sociale, disponibilităţii la efort etc. Bogăţia moleşeşte. Aici este clash-ul despre care vorbeam. China vrea să arate că ţine în mână problemele sociale, că poate extirpa problemele maligne antrenate de corupţie. Este un examen major al sistemului pe care Xi Jinping îl doreşte promovat.
Propunerea de modificare constituţională proiectează o nouă lumină asupra politicii externe a ţării. Preşedintele Xi a adăugat câteva accente semnificative în domeniu. Politica de „ridicare paşnică a Chinei” este treptat abandonată. În ultima vreme, Beijingul a devenit mai hotărât în a-şi promova scopurile, am spune şi viziunea. Este, de aceea, previzibil ca implicarea Chinei să capete un relief aparte în două domenii extrem de importante: promovarea proiectului One Belt One Road („Drumul mătăsii”, cum este el cunoscut), cel mai mare proiect de investiţii al acestor decenii şi consolidarea influenţei chinezeşti în Marea Chinei de Sud. Vom avea o imagine a importanţei celor două domenii dacă vom avea în vedere următoarea realitate: în momentul de faţă, circa 130 de ţări au ca principal partener comercial Beijingul. Ascensiunea comercială a Chinei, care a propulsat-o drept principala putere comercială a lumii, va cunoaşte o consolidare semnificativă prin finalizarea Drumului mătăsii şi prin creşterea influenţei în Marea Chinei de Sud („Mediterana Orientului”, cum mai este denumită). Beijingul va deveni mai asertiv în această zonă de importanţă strategică atât pentru China, cât şi pentru SUA şi aliaţii săi (Japonia, Vietnam etc). De aceea, modificarea constituţională de care vorbim reprezintă pentru SUA o mutare de ordin strategic, pentru că preşedintele chinez doreşte să-şi lege numele de ambele proiecte.
Se pot formula o mie de argumente în jurul propunerii de modificare a constituţiei chineze. Pentru noi, problema capitală este alta. Orice s-ar spune, în ultimele decenii, China a filtrat şi a asimilat lecţii severe oferite de istorie. A învăţat din prăbuşirea fostului socialism de stat; a învăţat din prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice şi a adus modificări funcţionării propriului sistem. A fost prudentă şi pragmatică atunci când a aplicat reforma. Aşa se şi explică succesele sale. Concentrarea puterii într-un singur pumn poate reprezenta o formulă de depăşire a unor presiuni de moment. Ea închide în sine şi un risc enorm. Istoria, inclusiv istoria chineză, ne arată că orice concentrare excesivă a puterii conduce, în cele din urmă, la eşec. Cum asimilează China de astăzi o asemenea lecţie pe care istoria o probează cu numeroase exemple? Aceasta este întrebarea şi acesta este examenul fundamental al Beijingului. Şi al altor capitale ale lumii care se simt atrase, uneori chiar seduse, de tentaţia autoritaristă.
