Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Când discutăm despre UE, trecem cu vederea un adevăr: totuşi, Uniunea Europeană este a doua putere economică a lumii (înainte de criză era prima). După anumite calcule ar fi prima şi în momentul de faţă. Puterile de o anumită anvergură se îngrijesc să aibă atuu-uri în toate cele trei domenii care alcătuiesc structura unei puteri: puterea militară, puterea economică şi puterea soft (puterea culturală). Modul cum a luat naştere Uniunea a obligat-o să se concentreze pe componenta economică. Avea nevoie de performanţă ca să convingă şi să se convingă de valoarea modelului de dezvoltare pe care îl inaugurase. Puterea culturală o moştenise. Mai rămânea să se ocupe de puterea ei militară. Problemă care nu a fost niciodată clarificată până la capăt. Uniunea – indiferent de numele sub care a existat de-a lungul vremii – a făcut parte, de la început, din NATO. Numai că greul cheltuielilor NATO sunt suportate de SUA. Iar cine plăteşte, comandă şi muzica…Nu spunem că gândirea strategică este dezvoltată doar în strânsă legătură cu existenţa puterii militare. Este limpede însă că deţinerea unei puteri militare de o anumită anvergură obligă la clarificări strategice.
În timp, Europa a acumulat un gen de dependenţă faţă de Washington. Chiar dacă din punct de vedere economic este avansată, Europa“rămâne fundamental dependentă”. Poate că s-a obişnuit cu un rol secundar în raport cu SUA, poate nu şi-a mai exercitat capacitatea de a lua decizii, de a se îngriji de perspectivă, de securitatea proprie; cert este că, în momentul de faţă, cu fiecare criză, Europa ne apare ca fiind depăşită de evenimente; este mereu surprinsă de evoluţiile care apar arătându-ne chipul unei puteri aflată în permanentă derută.
Exemplele pot fi numeroase. Pentru Europa, geopolitic vorbind, Africa este „curtea sa din spate”. Foarte importantă nu doar pentru că se află în apropiere, ci şi pentru că Africa este un adevărat rezervor de materii prime. Într-o epocă în care se vorbeşte despre o criză iminentă a materiilor prime, această calitate conferă Africii o semnificaţie geopolitică aparte. Mai ales că Europa este săracă în materii prime. Cine domină acum Africa? China şi, parţial, America. Unde a fost Europa când „curtea sa din spate” era ocupată de alte puteri ale momentului? Europa are acum un acces mai dificil la materiile prime ale Africii, dar ea este accesată prioritar de către valurile de imigranţi veniţi din acest perimetru. Dumneavoastră mai înţelegeţi ceva?
Criza refugiaţilor a confirmat încă o dată suferinţele de ordin geopolitic ale Uniunii. Prioritatea zero a unei puteri este să se îngrijească de propria sănătate, apoi de stabilitatea vecinătăţilor. De ce a vecinătăţilor? Pentru că o vecinătate instabilă este al doilea mare risc după instabilitatea internă. Când apare o problemă de instabilitate internă, guvernul are cel puţin prerogativa de a interveni, de a influenţa nemijlocit lucrurile. O instabilitate în vecinătate nu poate fi tratată astfel; ea trebuie prevenită. De aceea, vecinătatea stabilă pretinde viziune, influenţare indirectă, răspunsuri având în vedere evoluţiile de mîine. Dacă vom privi mai atent la Europa, nu este greu de observat că ea este înconjurată de o salbă de conflicte. Din Ucraina până în Libia, trecând prin Irak, Siria Egipt, toate ţări vecine a apărut un adevărat arc de instabilitate în jurul Europei.
Într-o recentă alocuţiune, Christine Lagarde preciza că o treime din populaţia care trăieşte în Orientul Mijlociu are o vârstă cuprinsă între 15 şi 29 de ani. Nu este de mirare, adăuga domnia sa, că mulţi din aceşti tineri simt că nu au altă alegere decât să caute de lucru în altă parte. “În altă parte” înseamnă, în primul rând, Europa. Oriunde o asemenea pondere a populaţiei tinere generează posibilitatea unor seisme sociale. Când totul se cuplează şi cu lipsa locurilor de muncă, situaţia devine explozivă. Unde? În imediata vecinătate a Europei. Dacă bătrânul continent nu s-a decis să facă unele investiţii în regiune – pentru a stabiliza ce se putea stabiliza şi a mai diminua din presiunea demografică – atunci măcar nu trebuia să umble nici cu cea mai mică flacără pe lângă cazanul demografic reprezentat de Orientul Mijlociu. Ce a făcut Europa? A aprins chibritul. Şi, culmea, a făcut-o cu satisfacţie, parcă aşteptând aplauze. Succesiunea de “primăveri arabe” a reprezentat efectul acestui chibrit aprins atât de imprudent.
Este strictă nevoie să discutăm relaţia dintre stabilitate politică şi libertate în contexte speciale, cum este şi cel de faţă. Fireşte, libertatea este o valoare supremă, împărtăşită, dorită, uneori şi asumată. Când pune sub semnul întrebării stabilitatea politică, chiar o stabilitate autoritară, libertatea trebuie privită cu prudenţă. Sunt situaţii geopolitice în care stabilitatea poate şi trebuie să fie preferată. Cel puţin pentru o anumită perioadă. Să luăm exemplul Libiei, unde Europa a fost implicată direct. Fostul lider libian era, indiscutabil, un dictator. Dar sub conducerea lui, Libia reprezenta un tampon între Europa şi populaţiile de la sud de Magreb, care doreau să migreze în Europa. In plus, Gaddafi se angajase prin Acord să lupte împotriva terorismului. O prefacere se cerea avută în vedere în Libia. Dar una treptată şi în nici un caz una care să lase ţara fără guvern şi să prilejuiască instalarea haosului. Lucruri asemănătoare se pot spune despre Irak şi chiar despre Siria. Cui foloseşte o asemenea situaţie? Ce putere semnificativă a momentului ar fi îngăduit aşa ceva la graniţa sa?
Aşa cum trebuie să ne întrebăm cu toată seriozitatea asupra spaţiului de valabilitate şi gradului de acceptare ale valorilor occidentale. Libertatea şi democraţia nu pot exista decât dacă răsar dintr-un sol social şi cultural bine pregătit. Uităm că ele sunt fructe sociale, iar ca să te bucuri de privilegiile fructului respectiv trebuie într-un fel sau altul parcurs traseul fructului. Nu doar importat, pus în pom şi, apoi, “cules” pentru a putea spune că sunt fructe autohtone…
De la o vreme întâlnim un clişeu, supărător prin repetare: Europa se dezvoltă din crize. Fireşte, o criză poate avea un rol important în imaginarea unor noi variante de înaintare. Numai că aici crizele devin regula şi nu excepţia; ne apropiem de un punct critic al crizelor. Mai ales că nu avem de-a face cu crize obişnuite, ci cu unele care ne propun, de fiecare dată, o altă hartă a Uniunii. Din interior, continentul este divizat de consecinţele neîncheiate ale crizei euro, care ne spun, între altele, că zona euro este „adevărata Uniune”. Criza refugiaţilor face, ca şi criza euro, un gen de tomografie politică a Uniunii. Lăsăm la o parte faptul că de data aceasta „adevărata Europă” este reprezentată de spaţiul Shengen. Iar cu harta unei superputeri nu ne putem juca de la un sezon la altul. Nu putem aştepta respectul altora dacă vom continua să cochetăm cu întinderea „adevăratei Europe”.
Criza refugiaţilor răvăşeşte Europa pentru că zdruncină, în primul rând, încrederea. O ceartă într-o familie scoate la suprafaţă ce are mai urât fiecare membru al acelei familii. Cine a stabilit „cotele obligatorii”? Puterile Uniunii. Dar când puterile Europei au îngăduit ceea ce a avut loc în Libia şi în alte ţări din regiune – deci când au declanşat de fapt valul actual de refugiaţi – au instituit “cote de răspundere” pentru consecinţe? Gândiţi-vă că această „ceartă” va fi reluată cu fiecare val de refugiaţi. Şi de fiecare dată vom privi la efecte şi vom întoarce spatele adevăratelor cauze. Aşa se erodează încrederea. Tomografia de care aminteam ilustrează un lucru: din ADN-ul Uniunii lipsesc cromozomii geopolitici. Numai aşa putem explica nu stângăciile, ci gafele geopolitice ale Uniunii.
