Din nou despre problema catalană

640px-20Set_Barcelona_14

„Ziua de azi” şi de „mâine” în politica spaniolă şi europeană

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu 

 

„Ziua de azi” în criza spaniolă pare a fi pe cale de rezolvare. Nimeni nu poate avea rezerve importante cu privire la soluţie. Ea decurge din Constituţie. După ce membrii Parlamentului regional al Cataloniei au adoptat, vineri, cu 70 de voturi la zece si două abțineri, o moțiune prin care înființează Republica catalană, a venit reacţia centrului. Premierul spaniol Mariano Rajoy a destituit Guvernul regional, a dizolvat Parlamentul catalan si a convocat alegeri regionale anticipate pentru 21 decembrie. De discuţii şi dialog nu putea fi vorba în această fază, întrucât orice negociere însemna recunoaşterea, implicită, a mişcării de independenţă.

Sunt multe componente ale „zilei de azi” care rămân incerte, cvasiexplozive. În primul rând, demonstraţiile organizate şi de o parte şi de alta. De câte ori disputa coboară în stradă, apare un risc greu de controlat. Iar orice violenţă poate aprinde butoiul cu pulbere al tensiunii. În al doilea rând, este extrem de important ce se întâmplă în viaţa economică a regiunii. Firmele mari şi băncile părăsesc în grabă Catalonia şi se mută la Madrid (se pare că beneficiază şi de nişte scutiri de taxe dacă fac acest lucru). Peste 1500 de firme mici şi mijlocii îşi mută şi ele sediile. Turismul se prăbuşeşete. Nu este greu de prevăzut că, în felul acesta, şomajul va exploada, antrenând o explozie a nemulţumirii. Către cine se va îndrepta ea? Este aproape cert că va fecunda „mulţimea tăcută”, care nu avea, până acum, opţiuni clare. Probabilistic, această mulţime care s-a păstrat în rezervă se va activa şi va decide direcţia, inclusiv la alegerile prevăzute spre sfârşitul anului. Discutând cu măsura echilibrului – rară în asemenea situaţii – ea ar trebui să opteze pentru revenirea la starea anterioară, când Catalonia era una dintre cele mai prospere provincii ale Spaniei.

Acesta este portretul extrem de schematic al zilei „de azi”. Dar politica nu este aşa de simplă. Ea are în vedere şi ziua de „mâine”. Iar perspectiva neapărat trebuie să ia distanţă faţă de tensiune şi conflict, solicită instaurarea unui tip de înţelegere, de dialog. Oricum am privi lucrurile, Catalonia va fi – şi va rămâne cel puţin pentru o vreme – divizată. Aceasta este problema fundamentală, iar pentru depăşirea ei va trebui depăşită formula Catalonia is wrong, Madrid is right. Formula aceasta lucrează astăzi, dar mâine, în procesul de pacificare şi de reaşezare ea nu mai poate fi invocată tot timpul. Madridul va trebui să recunoască partea sa de răspundere în toată această evoluţie, care a atins punctul de maxim în aceste zile, dar care a fost pregătită pe parcursul unor ani de zile. Unde a fost Madridul în acest răstimp? Acum, se prezintă în presă tot felul de scenarii, inclusiv despre influenţa rusească în zonă. Dificil să ne pronunţăm. Întrebarea rămâne: unde a fost Madridul? Aşa cum, mâine, Madridul nu poate merge prea departe cu „pedepsirea”, politică sau economică, pentru că acest lucru ar favoriza o radicalizare nimănui folositoare.

Ridicăm această problemă nu pentru a arăta, neapărat, cu degetul, ci pentru a semnala nevoia de precauţie şi de perspectivă în viaţa statelor. Va trebui să fim sinceri cu noi şi să recunoaştem că intervenţia de la centru a putut avea loc şi pentru că Uniunea Europeană a fost fermă în a afirma că Madridul este partenerul de dialog. Că SUA au fost şi ele ferme, adăugând o dimensiune mai puţin remarcată de către analişti: „Statele Unite sunt legate printr-o mare prietenie şi un parteneriat durabil de aliatul nostru NATO, Spania”, Observaţi? Într-o perioadă în care problemele de securitate capătă un relief aparte, prima putere a lumii nu putea să nu reafirme „parteneriatul durabil cu aliatul nostru NATO, Spania”. Este suficient să aruncăm o privire spre hartă pentru a înţelege importanţa strategică a acestei ţări.

Nevoia de precauţie şi de perspectivă sunt cel puţin la fel de acute şi în viaţa Uniunii. Şi Uniunea va trebui să decidă dacă partenerii săi adevăraţi sunt regiunile sau statele. Şi Uniunea va trebui să iasă dintr-un gen de ambiguitate care durează şi care se dovedeşte extrem de costisitoare. Acum Uniunea a fost mai hotărâtă pentru că la mijloc era o ţară mare – repetăm, cu poziţie strategică ieşită din comun – iar prelungirea ambiguităţii cu care ne-a obişnuit era nu doar contraperformantă, era anistorică. Ceea ce se întâmplă în Spania reprezintă nu doar un semnal; noi credem că ar trebui să reprezinte un adevărat hotar. Uniunea trebuie să se clarifice ea însăşi. Succesiunea de crize care s-a abătut asupra sa – criza economică propriu-zisă, criza imigranţilor, Brexit şi acum criza secesionismului – proiectează şi o răspundere asupra Bruxelless-ului.

Uniunea nu poate neglija faptul – esenţial – că ne aflăm într-o perioadă de reaşezare tectonică a structurii de putere a lumii. SUA, prin vocea preşedintelui său, a declarat că va opta pentru înţelegerile bilaterale, ca formă de promovare a intereselor ţării sale. Alte mari puteri îmbrăţişează acest punct de vedere de mai multă vreme. Uniunea a rămas un simbol al înţelegerilor şi aranjamentelor multilaterale. De prisos să adăugăm că, în noul context, Uniunea nu are neapărat numai prieteni. Singura sa ieşire este succesul economic. Iar succesul economic nu poate apărea decât într-un context de clarificare internă, care să permită ca energiile să fie îndreptate spre propria dezvoltare (atât de suferindă în ultimii ani).

Mai toate dezbaterile consacrate problemei catalane poposesc şi în spaţiul românesc, stabilind diverse analogii. Ne este greu să identificăm aşa ceva: acolo este vorba despre o problemă financiară, la noi despre una etnică, acolo avem de-a face cu un teritoriu foarte dezvoltat, la noi cu două judeţe confruntate cu problemele subdezvoltării, acolo avem de-a face cu un stat decis (dovadă şi intervenţia anunţată:„statul de drept va face ordine în Catalonia”), la noi există un stat nehotărât, obişnuit să tot cedeze. Mai presus de toate, Spania este un stat vestic, România un stat estic. Dacă în spaţiul estic al Uniunii ar fi avut loc un eveniment similar cu cel din Catalonia, credeţi că Bruxelless-ul ar fi avut aceeaşi poziţie fermă?

Sunt o mie de deosebiri, dar este o problemă comună pentru Spania, pentru Uniune, pentru România: problema dezvoltării. Cu un accent special pentru ţara noastră. Sunt analize care afirmă că evenimentele din Catalonia avantajează România. Contextele sunt importante, într-adevăr! Credeam însă că ne-am lecuit să aşteptăm totul de la contexte favorabile. Întrebarea este: cu ce realizare deosebită întâmpinăm noi centenarul? Turcia va marca şi ea, în 2023, împlinirea a o sută de ani de când a devenit republică. Cu acest prilej şi-a propus să construiască o sută de spitale noi. Iar peste o treime dintre acestea sunt deja gata. Ce credeţi, ar fi ceva de învăţat?

 

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).