Articol de Loredana Radu
Recent, Fundația Friedrich Ebert Stiftung și Institutul European din România au organizat dezbaterea „Patru scenarii: UE şi Estul în 2030. Relaţiile viitoare între UE, Federaţia Rusă şi ţările Parteneriatului Estic.” În cadrul dezbaterii, au fost prezentate patru scenarii – sau, mai corect spus, viziuni – cu privire la impactul evenimentelor recente din Est asupra Uniunii Europene în ansamblu, precum și asupra diferitelor state din zona de influență a Federației Ruse. Scenariile îmbină mai multe variabile pentru a da naștere unor variante de parcursuri geo-strategice – de la pesimistul „Casa ruinată” la entuziastul „Casa comună”:
Scenariul I: Casa împărțită – în care triumfă abordarea utilitaristă; UE este o agregare de țări conștiente de beneficiile nete pe care le obțin ca urmare a membership-ului; în același timp, Rusia extrage avantaje economice dintr-un presupus acord de liber schimb. Acesta este un scenariu câștigător din punct de vedere economic, însă cu miză geo-politică îndoielnică. De asemenea, este un scenariu puțin probabil, având în vedere faptul că – așa cum notează și Henry Kissinger in „Diplomația” – Rusia tinde să pună pe prim-plan afinitățile politico-strategice, chiar și cu riscul eclipsării eventualelor avantaje materiale.
Scenariul II: Casa comună – în care UE și Rusia fac front comun în virtutea unor presupuse „valori comune”. Este un scenariu idealist – chiar utopic – în care pacifismul aprioric detronează interesele geopolitice ale tuturor actorilor implicați.
Scenariul III: Casa ruinată – în care independența economică și energetică a celor doi macro-actori principali – UE și Rusia – creează premisele pentru acutizarea conflictelor, cu „sacrificarea” simbolică și de facto a statelor de la granița estică a UE. Un scenariu în care țări precum România, Polonia sau Finlanda sunt supuse unor presiuni extreme.
Scenariul IV: Casa divizată – în care singurul element de echilibru este interdependența economică și energetică a deținătorilor de interese, interdependență care devine un garant firav al stabilității. În rest, climatul de neîncredere devine atât de pregnant, încât orice gest politic sau economic este „lecturat” într-o logică războinică, ascunzând un potențial conflictual.
Raportul complet poate fi descărcat de pe pagina web a Fundației Friedrich Ebert Stiftung, de la link-ul http://library.fes.de/pdf-files/id-moe/11088.pdf (disponibil în limba română și în limba engleză).
Cele patru scenarii încorporează multe elemente esențiale, care țin atât de dinamica relațiilor inter-statale, cât și de harta intereselor economice și energetice; în același timp, sunt trecute cu vederea o serie de aspecte – le-am putea numi chiar variabile – extrem de importante, precum: Germania și relațiile pe care le stabilește aceasta cu Rusia; China și rolul pe care va alege să îl joace în relație cu UE, dar și cu Rusia; ascensiunea liderilor eurosceptici în țări din UE (recentul deznodământ al alegerilor prezidențiale din Polonia; ascensiunea extremei stângi în Grecia; operațiunea„Brexit” etc.).
Un maestru al scenariilor – futurologul A. Toffler – afirma: If you don’t develop a strategy of your own, you become a part of someone else’s strategy. Care este strategia UE pentru gestionarea situației din Est? Și ce rol joacă ideea de coeziune în această strategie? Pentru că, așa cum menționam într-un post precedent, macro-discuțiile sunt purtate de macro-actori. Dacă UE renunță la statutul său de macro-actor, transmite un mesaj de slăbiciune, de îmbătrânire prematură, poate chiar de suferință cronică. Suferința UE poate fi asemănată cu simptomele bolii Alzheimer – se pare că noile generații de lideri au uitat că UE a fost creată pentru a depăși ororile unui război și pentru a instaura un climat de pace și solidaritate. Beneficiile economice au constituit un corolar, însă nu au reprezentat rațiunea de a fi a proiectului european. În acest context, este oarecum greu de înțeles de ce UE pare a deveni o entitate din ce în ce mai contestabilă. Oare avem nevoie de un nou șoc epocal pentru a ne aminti de ce UE (ne) este atât de necesară?
