
Articol de Prof. Univ. Dr. Grigore Georgiu, publicat inițial în numărul special din Convorbiri Europene, aprilie 2016
Se spune, pe drept cuvânt, că Europa e un conglomerat de popoare, culturi şi limbi. Cum să găseşti un fond comun sau să construieşti o cupolă unitară peste această geografie polietnică, mozaicată, multilingvistică? Uniunea Europeană e un răspuns la această provocare. Sloganul „unitate în diversitate” sună bine, dar când trebuie aplicat, în decizii şi în acţiuni, se izbeşte de o mie de obstacole. Cele două braţe ale balanţei sunt arareori în echilibru. În ultima vreme, sub presiunea crizelor de tot felul, unitatea e în suferinţă, coeziunea a slăbit, motivele de discordie dintre state s-au multiplicat. Ne-am obişnuit astăzi cu dezbaterile care privesc destrămarea UE. Ieri ni se păreau excentrice, absurde. Azi ne întrebăm dacă vectorul diferenţierii va învinge logica integrării. Uniunea trebuie să ţină în cumpănă cele două tendinţe, să păstreze unitatea, protejând totodată diferenţele culturale, care reprezintă bogăţia şi forţa Europei.
Când vrem să descifrăm nodul acestei probleme, recurgem inevitabil la filosofie. Sunt gânditori care văd vocaţia Europei chiar în ideea de „unitate a contrariilor”. Să-l amintim pe Edgar Morin care spunea, într-o formulare paradoxală, că unitatea Europei constă în „vitalitatea antagonismelor sale” interne, iar Constantin Noica asocia Europa cu mecanismul inovator prin care „excepţia devine regulă”. E bine să amintim faptul că limbile şi culturile nu se pot integra, aşa cum se-ntâmplă cu economiile sau cu sistemele administrative. De aceea, principala sfidare la adresa UE rămân identităţile culturale, înrădăcinate în credinţe, mentalităţi şi istorii diferite. Să nu uităm că diferenţele culturale se traduc în diferenţe de percepţie, de viziune şi de comportament individual şi colectiv.
Un gânditor englez, Richard Lewis, poveşteşte o întâmplare cu tâlc, din care putem învăţa ceva esenţial despre aceste diferenţe.[1] Am planificat o excursie pe un munte din apropiere, zice Lewis, cu acordul cursanţilor (japonezi, finlandezi, italieni). Cu o zi înainte, finlandezii au propus să anulăm excursia, pentru că, ziceau ei, au consultat buletinul meteo şi au aflat că a doua zi va ploua şi va fi o vreme foarte rea. Italienii nici nu au vrut să audă, au spus în cor că trebuie să respectăm planificarea făcută. Japonezii, ascultători, nu au comentat. A doua zi, la ora şapte dimineaţa, pe o ploaie infernală, finlandezii şi japonezii aşteptau, punctuali, în faţa autocarului. Italienii nu au venit, deşi ei au insistat să se facă excursia. Am plecat, am vizitat muntele, ne-am întors spre seară, uzi şi extenuaţi. Italienii ne aşteptau în campus, veseli, la un ceai.
Ce să înţelegem din această poveste? Diferenţele de comportament se explică prin diferenţele culturale profunde. Punctualitatea, respectarea cuvântului dat, modul cum ne raportam la ceilalţi, toate sunt înscrise în codul nostru cultural, în „softul” pe care l-am interiorizat în perioada de educaţie şi de socializare primară. Să invocăm şi exemple mai complexe, dar la fel de instructive. Un filosof grec, Stelios Ramfos, explică, în două interviuri ample,[2] de ce criza prin care trece ţara sa nu e una economică, ci una culturală. Judecăţile lui Ramfos sunt necruţătoare cu mentalităţile concetăţenilor săi, iar sentinţele sale cad ca nişte lovituri de ciocan. „Trebuie să înţelegeţi cu ce ţară aveţi de-a face”, îi avertizează el pe jurnalişti. „Grecii nu sunt întru totul raţionali. Ei nu gândesc ca vest-europenii. Noi nu am cunoscut Renaşterea”, nici Iluminismul, fondul nostru cultural e unul premodern, marcat de ortodoxie, „grecii nu trăiesc în aceeaşi temporalitate cu germanii”. Reformele dictate de vest-europeni sunt bazate pe „certitudini statistice”, pe „adevăruri absolute” privind austeritatea bugetară, reducerea cheltuielilor publice, tăierea salariilor şi a pensiilor. „Dar ce facem dacă populaţia nu crede în aceste adevăruri absolute? Asta se întâmplă în Grecia. Germanii ar face bine să-l recitească pe Kant şi să se inspire din «ideile regulative». Recitiţi-l pe Kant, doamnă Merkel! Trebuie realizată o sinteză între marele desen european, exigenţele economice şi tradiţiile locale”.[3]
Aprecierile filosofului grec sunt inconfortabile, dar pun punctul pe i şi indică direcţia bună. Grecia nu trebuie abandonată, UE poate găsi pentru ea „soluţii adaptate”, bazate pe compromisuri rezonabile. Trebuie să începem cu reforma educaţiei, să pregătim schimbarea mentalităţilor. Ca să înţelegem Grecia, trebuie să înţelegem fundaţia sa culturală. „Europa nu este omogenă. Să acceptăm asta”. În fine, să reţinem şi ideea că dacă nu înţelegem Grecia, nu putem înţelege o bună parte din continentul european, „din Cipru până la Vladivostok”. Iar „pentru a înţelege Grecia, trebuie să-l citim pe Dostoievski!” Iată un îndemn interesant adresat birocraţilor de la Bruxelles!
Un alt filosof, Alain Finkielkraut, membru al Academiei Franceze, propune o explicaţie originală cu privire la crizele care frământă Europa. Într-un interviu acordat revistei „Dilema veche”,[4] Finkielkraut susţine că Europa a intrat într-o criză atipică, a ajuns de nerecunoscut, pentru că a renunţat să-şi mai apere identitatea şi moştenirea culturală. De ce? Dintr-o percepţie eronată a schimbărilor care ne asaltează. După 11 septembrie 2001, „ne-am dat seama că umanitatea este marcată de diferenţe de netrecut”, că lumea e brăzdată de confruntări vizibile sau invizibile. Dar elitele occidentale, „sub pretextul luptei împotriva rasismului”, au refuzat să recunoască aceste rupturi, acest „şoc al culturilor”. Autorul lucrării „Înfrângerea gândirii” spune că intelectualitatea şi clasa politică din lumea occidentală poartă răspunderea pentru această sminteală sau derută a minţii. Există o „fugă înainte spre cosmopolitism”, sub pavăza corectitudinii politice, iar cei care îndrăznesc să-şi apere identitatea „sunt acuzaţi de rasism şi xenofobie”. Autorul vorbeşte şi de „orbirea voluntară a partidelor tradiţionale”, care, din păcate, au abandonat tema fierbinte a identităţii pe seama partidelor extremiste.
Criza refugiaţilor ne trimite direct la tema identităţii europene. În această privinţă, există „două perspective asupra Europei”, care confirmă, încă o dată, clivajul dintre Vest şi Est. Cei din Europa Occidentală consideră că trebuie să fim toleranţi cu imigranţii, în numele unor valori universale, pe care Europa are menirea să le apere. Mai mult, într-o viziune „delirantă”, unii lideri occidentali cred că imigranţii ar fi o soluţie la deficitul demografic. Deşi „imigraţia a schimbat faţa Europei”, liderii occidentali persistă şi azi în discursul unversalist şi nu înţeleg ce se întâmplă. De cealaltă parte, „popoarele Europei Centrale şi de Est”, care s-au confruntat în anii comunismului cu „o altă civilizaţie”, au o atitudine lucidă şi apreciază că imigranţii sunt o ameninţare pentru identitatea europeană, identitate care trebuie apărată. Punând în cumpănă cele două atitudini, filosoful francez nu ezită să formuleze o judecată tranşantă: „Cred însă că astăzi naţiunile din Europa Centrală au dreptate, căci oamenii nu sunt interşanjabili, iar Europa nu va întârzia să-şi dea seama de asta”.
Mulţumim, domnule Alain Finkielkraut! De mult timp nu ne-a dat cineva dreptate atât de răspicat. E o dovadă că nu ne-am pierdut încă simţul istoric.
[1] Richard D. Lewis, Să cunoştem mai bine popoarele lumii, Bucureşti, Editura Niculescu, 2005.
[2] Stelios Ramfos, „La crise grecque n’est pas économique, elle est culturelle”, în revista elveţiană Le Temps, la adresa: http://www.letemps.ch/monde/2012/06/13/crise-grecque-economique-culturelle#.Uk7v7tJlUqM, şi articolul „La question culturelle est à la racine de la crise grecque”, în revista La Croix, la adresa: http://www.la-croix.com/Actualite/Monde/Stelios-Ramfos-La-question-culturelle-est-a-la-racine-de-la-crise-grecque-_NG_-2012-06-14-818646, accesate la 10 martie 2016.
[3] Ultima afirmaţie lămureşte, parţial, ce sens are aici apelul la „ideile regulative”. Aceste sunt construcţii ale raţiunii, care depăşeşc experienţa dată şi ne orientează, în cazul unor probleme insolubile, spre soluţii constructive, „sintetice”, care mizează pe acordul dintre abstract şi concret, unitate şi diversitate.
[4] „Oamenii nu sunt interşanjabili”, interviu cu Alain Finkielkraut, realizat de Mircea Vasilescu, în revista „Dilema veche”, nr. 167, Anul XII, 10-16 decembrie 2015, p. 7.