Timpul nu mai are răbdare cu Europa

Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene

Europa ține de ceva timp prima pagină a presei internaționale. Am putea considera că este un semn bun, un indicator al faptului că „bătrânul continent” trăiește, este cap de afiș, subiect al dezbaterii și al frământărilor globale. Dacă intrăm pe conținut, lucrurile nu mai stau astfel. Grecia. Apoi Ucraina. Apoi din nou Grecia. Acum criza refugiaților. E un tip de crescendo în toate aceste crize, una o depășește în dramatism pe cealaltă (fără a o rezolva). Ca și cum timpul nu ar mai avea răbdare cu Europa.

Realitatea este că Europa s-a „trezit” cu refugiații la ușă. Prin urmare, este rațional ca energiile să se canalizeze în direcția gestionării ca atare a situației. Rămâne prea puțin timp pentru a analiza cine și cum a declanșat această ultimă criză, pentru a plasa vinovății, pentru a face incursiuni istorice care să lămurească întrebarea „cum de s-a ajuns aici”. Cu toate acestea, câteva lucruri legate direct sau indirect de criza refugiaților cred că merită măcar schițate. Ordinea în care le voi prezenta nu este neapărat una a importanței.

Criza refugiaților este o consecință directă a faptului că europenii (mai precis vest-europenii) s-au uitat cu superioritate/indiferență/neputință la conflictele din jur (primăvara arabă, Siria, Libia), fără să realizeze că vor fi cei mai afectați. În plus, criza găsește Europa mai divizată ca oricând. Nu este vorba despre o dezbinare care ar fi intervenit brusc, ci una care s-a sedimentat în timp și care s-a instalat atât la nivelul liderilor, cât și la nivelul cetățenilor obișnuiți. Dezbinare – sau desolidarizare paneuropeană, cum o numește de câțiva ani Habermas – care precede criza (vezi refuzul puțin argumentat de a primi România și Bulgaria în spațiul Schengen, exact în momentul în care primăvara arabă „scăpa” atenției liderilor europeni). Desolidarizare care a fost amplificată, exacerbată de criza euro: state euro vs. state non-euro, state virtuoase vs. state cheltuitoare, state care merită salvate vs. state care nu merită salvate; centru vs. periferie, Nord vs. Sud, Est vs. Sud. Criza refugiaților, criza crizelor, cum o numesc, pe bună dreptate, italienii, a produs și mama dihotomiilor, lucru sesizat zilele acestea de președintele Poloniei, Andrzej Duda, în discursul de inaugare a Forumului Economic de la Krynica: state bune vs. state rele. Nu mai contează nici poziția geografică, nici finanțele, nici interesele geopolitice, nici vechea sau noua Europă. Continentul pare spart între state așa-zis bune și așa-zis rele. Băieți buni și băieți răi, ca în filmele de la Hollywood.

Oricât de diferite ar fi, două dintre crizele despre care am vorbit, criza euro și criza refugiaților prezintă câteva elemente comune. Ambele dau sentimentul unei stări de asediu. Din partea piețelor financiare, în primul caz; din partea refugiaților, în al doilea. Ambele pun sub semnul întrebării două realizări ieșite din comun ale Uniunii Europene: moneda unică și libertatea de mișcare (a persoanelor). Restricționarea libertății de mișcare a persoanelor poate anunța restricționare libertății de mișcare a bunurilor. Și astfel, te poți gândi că, încet-încet, numai capitalul se va mai mișca liber dincolo de granițe, numai piețele financiare vor rămâne, într-adevăr, europenizate; mai curând, globalizate fiind, vor acționa nestingherit pe teritoriul statelor europene.

Am vorbit despre cele trei crize care fac din Uniunea Europeană subiectul numărul unu pe agenda globală. Fără a forța comparații și similitudini, există cel puțin un lucru care le unește pe toate trei, sau o întrebare care poate deveni stăruitoare: cine plătește factura de la sfârșit? În felurite modalități, toate cele trei crize au de-a face cu o singură țară. Germania, Germania, Germania … Cred că premierul ungar vorbea într-un registru mult mai îngust, dar declarația sa se bucură de ceea ce se cheamă expresivitate involuntară: „este problema Germaniei”.  

În sfârșit, oricât de presantă ar fi situația la zi, soluțiile de rezolvare a acestei uriașe amenințări la adresa Europei sunt pe termen lung și au de-a face cu crearea condițiilor privind pacea, stabilitatea și prosperitatea zonelor aflate la granițele Uniunii Europene. Deși beneficiara unei lecții de proporții istorice privind obținerea și menținerea păcii prin prosperitate, Uniunea Europeană nu a putut sau nu s-a preocupat să exporte prosperitate în jurul său – nici în zona de est, nici în cea de sud. Iar prosperitatea pare să fie singura sursă de stabilitate, de încredere, pavăza cea mai sigură în fața amenințărilor de orice fel.

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).