Articol de Flavia Durach
Alegerile din Italia sunt conectate cu fenomenele mai ample al ultimilor ani: peisajul electoral din Franța, Olanda și Austria; Brexit; alegerea lui Trump; tendințele autoritariste și eurosceptice din Europa Centrală și de Est. În opinia noastră, două sunt aspectele majore pe care le aceste mișcări le implică. Un aspect hard, privind polarizarea socială, diferențele de dezvoltare, creșterea inegalității în interiorul statelor și între acestea. Și unul soft, care ține de tărâmul percepțiilor, al persuadării sau manipulării (dezinformare, știri false, interferențe externe, etc). În cele ce urmează, le vom discuta pe scurt pe ambele.
Apetența crescută pentru mesajele populiste și naționaliste este expresia unor diviziuni adânci, care țin de (sub)dezvoltare și de o stare de spirit vecină cu exasperarea. La nivel național și regional, observăm acumularea de frustrări a cetățenilor „uitați” de sistem, ale căror probleme rămân nerezolvate, care se simt veșnicii perdanți ai integrării europene. La nivelul UE, remarcăm conflicte mai mult sau mai puțin tacite între „mai multe Europe”, conflicte ce reflectă atât inegalitățile măsurabile dintre țări, cât și diferențele de percepții și atitudini, mai subtil de înregistrat.
Pentru a reveni la subiectul principal al acestui articol, repartizarea voturilor în cazul alegerilor din Italia reflectă perfect diviziunile despre care am vorbit. Regiuni diferite – probleme diferite – promisiuni diferite – rezultate electorale diferite. Spre deosebire de partidele consacrate, centriste, partidele populiste au exploatat aceste diferențe sociale, prin adaptarea în consecință a promisiunilor electorale. Au respectat principiul „spune-le oamenilor ceea ce au nevoie să audă, arată-le că te preocupi de ceea ce îi macină zi de zi”.
Succesul nu a întârziat să apară, împărțind, însă, țara în două facțiuni cu interese și doleanțe distincte. În nordul mai înstărit, dar sufocat de imigranți, Liga (cu sloganul „Italia first”) a fost preferată pentru mesajul său naționalist, anti-imigranți și anti-european. Dacă în 2013 obținuse doar 4% dintre voturi, azi este al treilea cel mai important partid din Italia (17.69%). În plus, a „mușcat” din fiefurile tradiționale de centru-stânga (cu excepția, încă, a Bolognei și Florenței). În sud și în insule, dintotdeauna regiuni mai sărace și defavorizate, Mișcarea Cinci Stele (32.2%) a rezonat cel mai bine cu disperarea categoriilor sociale abandonate de sistem. În ciuda a numeroase inconsistențe în pozițiile acestui partid, M5S a câștigat popularitate erijându-se în forța care luptă împotriva establishment-ului politic. Totodată, au redat speranța păturilor sărace prin promisiunile legate asigurarea venitului de bază garantat.
Trăgând linia, partidele populiste, de extremă dreaptă și anti-sistem au acumulat peste 50% din voturi. Cetățenii italieni și-au pierdut răbdarea în fața unei recuperări post-criza economică dureros de lente, acordând voturi oricui promite o schimbare radicală față de mainstream. Conform unei analize BBC, evoluțiile socio-economice sunt sumbre. Economia Italiei înregistrează una dintre cele mai modeste creșteri economice din zona euro, iar previziunile arată că mai este nevoie de cel puțin 5 ani pentru revenirea la nivelul din 2007. După Grecia, Italia este cel mai îndatorat stat membru (132% din PIB). În sud, șomajul atinge valori mult mai mari decât în nord (atingând chiar și 29%). Numărul italienilor aflați în pragul sărăciei a crescut de la 3 milioane în 2006 la 28 milioane – o treime din populație – în 2016.
Prin urmare, votul acordat populiștilor nu este (doar) irațional, emoțional, derivat din lipsa de educație a votanților. Este, în bună măsură, rezultatul unei stări de fapt obiective, și anume scăderea calității vieții, accentuarea decalajelor regionale, creșterea inegalităților. Partidului Democrat, aflat la guvernare, nu i s-a reproșat neapărat că nu a făcut nimic, ci că nu a făcut destul, mai ales pentru păturile defavorizate. „Cei din urmă vor fi cei dintâi”, a promis liderul Ligii, Matteo Salivini, cu puțin timp înainte de alegeri, adresându-se tocmai acestei părți a electoratului.
O altă ipostază a lipsei de unitate politică este faptul grăitor că nicio formațiune nu întrunește singură 40% din voturi, pentru a putea forma guvernul. Se vehiculează diverse scenarii privind coalițiile care se vor forma, unele dintre ele reprezentând un coșmar pentru UE (M5S, Liga și Fortza Italia, în diverse combinații), altele fiind abominabile prin contrastul ideologic (Forza Italia, Liga, Partidul Democrat).
Anunțam în introducerea acestui text că al doilea aspect delicat privește rolul jucat de media emergente în transmiterea mesajelor populiste și extremiste. În primul rând, noile platforme sociale colectează o sumă infinită de informații personale (chiar intime) despre utilizatori. Capacitățile tehnice de analiză a „urmelor digitale” lăsate în urma lor de către internauți permit segmentarea publicurilor cu o precizie fără precedent în istorie. Așa cum au semnalat și alte analize în contextul alegerilor din SUA și a campaniei pro-Brexit, campaniile politice ale momentului nu se mai bazează pe targetarea aproximativă a unor categorii socio-demografice largi de votanți. Noile strategii vizează acei indivizi care, în baza caracteristicilor psihologice, sociale, economice, de stil de viață și sistem de valori, sunt predispuși să răspundă pozitiv la mesajele formațiunii politice în cauză. Cum sunt identificați acești indivizi? Prin supravegherea comportamentului lor digital. Unde le sunt livrate acestora mesaje à la carte, personalizate și, deci, foarte eficiente? În mediul digital în care aceștia își petrec timpul. În plus, diviziunile din societatea reală sunt potențate de cele din mediul online – constituirea așa numitelor „echo chambers”, bule virtuale în care utilizatorii care împărtășesc aceleași preferințe și același mod de a vedea lucrurile se cunosc, interacționează și se validează reciproic, blocând eficient punctele de vedere alternative.
A doua problemă legată de noile media digitale este ușurința cu care fac posibilă dezinformarea intenționată sau, în anumite situații, involuntară. În cazul alegerilor din Italia, se repetă scenariul Brexit și Trump: apar suspiciuni privind interferența Rusiei. Facebook-ul este împânzit de pagini italiene pro-Prutin, iar anumite site-uri sunt dedicate plasării știrilor pro-Kremlin. În februarie, publicația La Stampa a realizat un raport despre modul în care propaganda rusă încearcă să influențeze alegerile, prin sprijinirea mișcărilor de extremă dreaptă. În raport sunt identificate cinci conturi de Twitter inactive până în 2015, care au creat în ultimii doi ani peste 160.000 de postări în favoare Ligăi și M5S. Exemplele pot continua.
Care sunt lecțiile pe care le poate învăța Bruxelles-ul de aici? Această Italie divizată economic, polarizată social, xenofobă și naționalistă nu este un caz izolat, așa cum nici Ungaria, Polonia, etc. nu sunt nici ele cazuri izolate. Brexitul nu este (doar) manifestarea excepționalismului britanic. Populiștii și extremiștii nu au fost cu adevărat îngenuncheați în Franța, Olanda ori Austria doar pentru că au pierdut alegerile. Toate aceste cazuri semnalează o schimbare radicală a modului în care cetățenii europeni se raportează la clivajele persistente din interiorul Uniunii Europene. Chiar dacă motivele nemulțumirii diferă în statele noi față de cele vechi, în nord față de sud ori în vest față de est, ceea ce unește cetățenii europeni este respingerea formulelor nepersonalizate de integrare supranațională, a migrației, a euroentuziasmului naiv. Indiferent că sunt germani, englezi, italieni ori polonezi (pentru a da doar câteva exemple), cetățenii, în special cei defavorizați, doresc o schimbare imediată și radicală. Această atitudine este consecința lipsei de convergență reală la nivelul UE și a lipsei de viziune la nivel național.
O Italie divizată, o Europă divizată. Un centru, mai multe periferii. Din păcate, metoda compromisului a apus în procesul decizional european. Președintele CE a dat dovadă de optimism în declarațiile sale din 28 februarie a.c. „Un guvern neoperativ” (în exprimarea acestuia) nu este cel mai grav lucru pe care îl riscă UE în raport cu schimbările politice din Italia, ori de aievea. Radicalizarea opiniei publice va da, probabil, mult mai multe bătăi de cap Bruxelles-ului în anii ce vor veni decât orice altă criză politică punctuală.
