Câteva cuvinte despre calea europeană a României

Coperta Puscas - Romania curbe.cdr

Cronică de Asist. Univ. Dr. Flavia Durach

Vasile Pușcaș, „România și calea de viață europeană”, Editura Școala Ardeleană, 2017

 

Volumul de față, lansat pe 23 martie la sediul Reprezentanței Comisiei Europene în România, se află – intenționat sau nu – sub semnul unui joc de cuvinte. Ambiguitatea conținută în titlu (se referă autorul la o cale europeană sau la un mod de viață european?) incită cititorul în legătură cu o temă „grea”: cum definim europenizarea societății românești? În ce condiții se poate felicita țara noastră că și-a atins, în sfârșit, vechile aspirații europene? Profesorul Vasile Pușcaș oferă un răspuns deopotrivă afectiv și rațional, din ipostaza de diplomat, negociator-șef pentru aderarea României la UE între 2000 și 2004 și  om de știință pasionat de relațiile internaționale.

Cartea este constituită sub forma unei colecții de articole de autor și interviuri recente, din perioada 2016-2017, acordate diferitelor publicații tipărite sau electronice („Economistul”, „QMagazine”, „Ziarul Financiar”, „Adevărul”, ș.a). Cu ocazia aniversării, în 2017, a 10 ani de apartenență a României la UE, prof. Pușcaș rememorează dificilul traseu al negocierilor pentru aderare și evaluează după un deceniu „european” potențialul atins, sau dimpotrivă, ratat, al României. Antologia se alătură în mod fericit dezbaterii mai largi despre impactul prezenței țării noastre în construcția europeană.

Textele incluse în volum nu au numai o unitate tematică, ci și una ideatică. Firul roșu care le leagă este un transmiterea unui sentiment dulce-amar de nostalgie privind parcursul pre-aderare al României, care a fost pentru întreaga echipă implicată unul plin de dificultăți în negocieri, crize punctuale, dar și satisfacția succesului final – „ultimul tren”, după cum îl numește autorul. Aceste sentimente pozitive se împletesc însă cu dezamăgirile legate de crearea și valorificarea în țară a oportunităților construcției și integrării europene. În viziunea prof. Pușcaș, lecția neînvățată a guvernărilor care s-au succedat după anul 2007 este aceea că „Aderarea la UE nu duce automat la integrare europeană”.

Aderarea s-a produs într-un context avantajos pentru România (situația instabilă din Balcani, care a impus liderilor europeni necesitatea gândirii strategice), sub presiunea unei imense dorințe populare. „Negociind Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană”, își amintește prof. Pușcaș, „am avut permanent în gând nu doar desprinderea noastră de lumea veche, a secolului XX, cât mai ales oportunitățile care se deschideau românilor în veacul al XXI-lea. Iar acele oportunități nu veneau ca un coș al abundenței oferit de Uniunea Europeană, ci trebuiau create și fructificate în România, în Europa și în lume chiar de statul român, de oamenii politici, de antreprenori și de efortul constructiv al tuturor cetățenilor români” (p. 21). În raport cu aderarea, România stă sub semnul unei mari reușite – aceea de a depăși neîncrederea cu care era privită ca membru prospectiv – și al unei mari ratări – de a distribui în mod egal oportunitățile associate integrării și de a aplica un spirit European cu adevărat consecvent.

Autorul, alături de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu

Autorul, alături de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu

După 10 ani de la aderare, România trebuie să se adapteze, alături de celelalte state membre, la noul context derivat din crizele Europei, agravate „datorită incertitudinilor, inacțiunii sau acțiunilor greșite ale șefilor de state și de guverne” (p. 21). Profesorul Pușcaș denunță lipsa unei viziuni comune la nivelul liderilor europeni și predilecția acestora pentru opțiuni pragmatice care să răspundă opresiunilor momentului. În acest context care favorizează stratificarea și diferențierea, România încă suferă de pe urma percepțiilor exagerate privind „euro-balcanismul” său. Autorul subliniază că „disonanțele de comportament european” ar putea fi eliminate printr-o participare mai activă la procesul intensificării integrării europene, observație care ne readuce la întrebarea care deschide această cronică de carte. Cum definim și evaluăm procesul de europenizare a societății românești în anul 2017?

Consistenta literatură de specialitate din domeniu ne învață că europenizarea are multiple dimensiuni: legislativă, politică, instituțională, culturală, comunicațională… Unele dintre aceste dimensiuni sunt deosebit de greu de cuantificat empiric; posibil ca acestea să fie cele mai problematice, deoarece devin tărâm de speculații. Mai mult decât atât, în contextul recentei Declarații de la Roma, în sfera publică românească se discută intens despre viteza de înaintare a țării, în contextul în care la nivelul UE este agreată deschis ideea că ritmurile și, în unele situații, chiar și direcțiile, pot fi diferite. Anticipând acest moment, prof. Pușcaș denunța încă din anii anteriori lipsa unei strategii post-aderare, idee care este menționată repetat pe parcursul cărții.

Încercând să umple acest gol la nivelul viziunii strategice, autorul anticipează câteva puncte care ar trebui să reprezinte pivoții unui noi proiect de țară (pentru a folosi o sintagmă la modă). Admițând că UE trece printr-un proces calitativ de transformare, România trebuie să adopte și ea o atitudine de schimbare, vizând: creșterea covengenței reale și reducerea discrepanțelor severe dintre regiuni; eficientizarea infrastructurii de piață; adoptarea unor măsuri care să apropie România de nucleul dur al UE; avansarea, în plan european, a unor noi perspective ale consolidării dinamicii macro și microeconomice. Cel mai important, în opinia nostră, este apelul pentru revizuirea opțiunilor strategice în raport cu cooperarea transatlantică și adecvarea politicilor economice și comerciale noilor tendințe de evoluție regională, interregională și internațională. Pentru a parafraza o cunoscută expresie de sorginte anglo-saxonă, România trebuie să înainteze pe creasta valului, în loc să se lase acoperită de el.

Volumul ”România și calea de viață europeană” este un apel neobosit al autorului pentru reiterarea angajamentelor europene pe care România și le-a însușit la momentul aderării, dar mai mult decât atât, este exprimarea unui atașament sincer și profund față de Uniunea Europeană. În cuvintele domnului Pușcaș, aderarea României a condus la intrarea pe ”calea de viață europeană”. Am adăuga la această considerație că nu trebuie să ne așteptăm ca aceatsa cale să fie automat cu sens unic. Privilegiul de a ne afla pe direcția bună de mers nu se păstrează inerțial. După cum o dovedesc evoluțiile recente de la nivelul Uniunii, este nevoie de multă voință și viziune pentru a ne menține pe sensul de mers către centrul simbolic al UE, în loc să virăm către periferie. Dacă agreăm viziunea optimistă a prof. Pușcaș, conform căruia temerile privind disoluția UE sunt nefondate, atunci trebuie să subliniem că temele de gândire introduse sau dezvoltate în acest volum își vor păstra actualitatea și peste încă un deceniu de apartenență a României la UE.


Sursa foto copertă: editura

About the Author