Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Un sondaj recent realizat în Franţa ne spune că trei pătrimi din francezi nu-l mai vor la conducere nici pe Hollande, nici pe Sarkozy. Cine va veni? Nu se ştie, dar starea de incertitudine – şi de nesiguranţă – rămâne. Ea este legată de prestaţia modestă a ultimilor doi preşedinţi francezi, de evoluţia nu tocmai încurajatoare din ultimii ani a Franţei.
În Germania – ţara percepută ca simbol al stabilităţii – doamna Merkel nu se simte prea bine. Până în vară se discuta despre următorul său mandat. Acum, după criza refugiaţilor, întrebarea frecventă este dacă va încheia mandatul prezent. În momentul de faţă, mai mult de jumătate din germani sunt contra lui Merkel. Cine ar putea fi înlocuitorul? Apare tot mai frecvent un nume: Wolfang Schäuble. Dar Schäuble are 73 de ani. Iar alegerile au loc anul viitor. Privirile se îndreaptă spre ministrul apărării, Ursula Von Der Leyen, care, din punctul de vedere al încrederii, se situează pe locul al doilea după ministrul de finanţe german. Descendentă a unei prestigioase familii germane – tatăl ei a fost timp de 14 ani premierul Saxoniei inferioare –, cu studii făcute la London School of Economics, dispunând şi de o experienţă californiană de câtiva ani, fost parlamentar şi unul din cei mai activi miniştri ai actualului cabinet, von der Leyen, la cei 57 de ani, pare a se apropia cel mai mult de portretul funcţiei de cancelar.
În America, Donald Trump a cerut „închiderea totală şi completă” a graniţelor americane pentru musulmani. Cel care conduce în cursa pentru nominalizare din partea republicanilor a propus chiar închiderea moscheelor, cu precizarea de factură fatalistă: „nu avem alegere”. Fireşte că mai este mult timp până în toamnă. Americanii vor judeca şi vor alege, dar o posibilă victorie a lui Donald Trump trezeşte o reală îngrijorare. Asociată cu radicalismul acestor poziţii care nu rezonează neapărat cu poziţia de preşedinte al celei mai puternice ţări de pe glob; asociată, dacă ni se îngăduie, şi cu statura politică modestă a unor candidaţi propuşi de un partid care, tradiţional, a reprezentat o adevărată matcă de personalităţi, Partidul Republican.
Neliniştea provine nu doar din semnalele de incertitudine existente „la vârf”, în cercurile politice înalte, ci din evoluţiile statelor şi ale economiei lor. Există în momentul de faţă o îngrijorare planetară cu puncte de sprijin în mai fiecare ţară, în mai fiecare regiune importantă. Norii cei mai negri se află tot deasupra Europei. Crizele se succed la nivelul Uniunii şi fiecare adaugă o nouă fractură pe trupul Uniunii. Criza euro: diviziunea dintre nord și sud; criza imigranţilor, fractura est-vest.
Ce criză va mai veni şi ce fractură va mai aduce? Criza majoră a Uniunii nu este criza euro, nici criza refugiaţilor. Criza Uniunii este criza de leader(ship); de aici, sentimentul care se instalează că Europa este copleşită de crize prezente şi viitoare. Pentru că Uniunea nu previne, ci reacţionează; nu pregăteşte, ci se repliază. Şi, astfel, va fi mereu surprinsă şi va rămâne mereu în urma tendinţelor care vin…
În ultimii ani, veştile bune veneau dinspre Asia, cu deosebire dinspre China. Beijingul începe să alimenteze şi el îngrijorarea mondială. Scăderea ritmului de creştere seamănă un gen de panică în bazinele de materii prime pentru care China reprezenta principala piaţă. Mult mai problematică este criza bursei. După ce în vara trecută bursa de la Shanghai abia a fost stabilizată, acum aceeaşi bursă a înregistrat deja două căderi însoţite de două întreruperi, pentru ca pierderile să nu capete proporţii. Să nu uităm că în China sunt 100.000 de persoane închise pentru cazuri de corupţie. Că preşedintele Chinei este „mai dinamic, dar şi mai puţin previzibil”. Nu doar bursele din China, ci din toată lumea au cunoscut scăderi cu totul îngrijorătoare. Este cel mai grav semnal din ultima vreme. Care poate anunţa un gen de revenire a crizei de care am crezut că ne despărţisem. De o asemenea criză vorbeşte George Soros, vorbesc muţi specialişti de mare relief. Mai trist este că, dacă acest lucru se va întâmpla, este posibil să avem de-a face cu repetarea aceleiaşi crize financiare, ceea ce ar reprezenta un eşec cumplit al organizării principalului pilon de susţinere a unei societăţi capitaliste, pilonul financiaro-bancar. Din criza din 2008-2009 s-a ieşit şi pentru că emergenţii pur şi simplu au smuls lumea dezvoltată de pe marginea prăpastiei. De data aceasta, se pare că, în principal, criza se va derula în acest spaţiu al emergenților. Cine va mai îndeplini rolul de „locomotivă” a dezvoltării? Cu 30 de dolari barilul de petrol, Rusia şi Brazilia pot fie ele însele pe marginea prăpastiei. Dacă vor cădea, vor trage după ele şi lumea dezvoltată, pentru că vor prăbuşi cererea mondială. Simbolizată cu deosebire de ţările mari, de ţările emergente.
Crizele sunt asemenea bolilor. Unele trimit semnale din vreme, altele izbucnesc dintr-o dată. Criza despre care se vorbeşte acum vine pe fondul unei sensibilităţi deja acumulate. Lumea este mai prevăzătoare, pentru că este temătoare. Îşi dă seama că „pacientul” nu s-a refăcut în întregime după suferinţa severă reprezentată de criză. Se află într-o convalescenţă prelungită şi nesigură. Nu ştim dacă va veni o nouă criză sau nu. Ceea ce ştim este că, în sufletele oamenilor, criza este pe cale să se instaleze, poate chiar înaintea crizei reale. Există semnale limpezi. Nu rămâne decât să le „citim” bine.
Primul dintre acestea este un gen de pornire în contra elitei, cea care a condus. Fireşte că ar trebui făcute o mie de distincţii, că elita nu coincide cu „cei care ne-au condus”, dar cine mai stă să facă distincţii şi, mai ales, are răbdare să asculte? Aflaţi sub presiunea atâtor îngrijorări, oamenii proiectează în felul lor viitorul, unul diferit. Elita – putem vorbi şi de clasa politică – este înlocuită cu liderul puternic, eventual autoritar, liderul forte, care promite că va lupta cu elita coruptă, va sta de strajă ţării, va fi de partea omului simplu. Priviţi la liderii şi la rezultatele la care au condus alegerile din ultima vreme sau pe care le prefigurează viitoarele alegeri. Liderii puternici, regimurile forte se îndesesc. Este adevărat că noii actori politici ştiu să folosească temerile justificate ale oamenilor, îngrijorările lor. Şi le transformă în materia primă a propriilor discursuri. Aşa ia naştere şi se extinde populismul. Autoritarismul bate la uşa democraţiei şi aceasta pare să nu observe. Pare să nu-şi dea seama că ascensiunea preferinţei pentru lideri forte înseamnă, implicit, faptul că democraţia nu mai este o destinaţie preferată.
Semnatarul acestor rânduri este mai preocupat de criza care creşte în sufletele oamenilor decât de perspectiva revenirii crizei propriu-zise. Îngrijorările, temerile, neliniştea, starea de spirit a oamenilor sunt mult mai greu de tratat decât criza efectivă. Şi sunt rebele la orice formă de previziune. Istoria ne spune că Isaac Newton a suferit severe pierderi financiare într-un gen de „bubble” al momentului. Întrebat cum de s-a putut întâmpla, savantul a răspuns: „Pot prevedea mişcarea corpurilor cereşti, dar nu nebunia mulţimilor”. Marele savant a relevat, astfel, preeminenţa psihologiei în anumite momente sociale. Preeminenţă asupra cui? Asupra economiei, de pildă, asupra comportamentului economic.
Atenţie, deci, la criza reală, dar atenţie şi la criza trăită de către oamenii obişnuiți! Dacă politicienii ar avea un dram de înţelepciune în plus, ar construi mai multă speranţă şi ar apela mult mai puţin la manipularea temerilor şi îngrijorărilor. Din păcate, cea mai rară materie primă pe această planetă este chiar înţelepciunea…
Surse foto:
1.By Garitan (Own work) [CC BY-SA 3.0], via Wikimedia Commons
2. By U.S. Department of State (or its employees) [Public domain], via Wikimedia Commons
