Articol de Asist. Univ. Dr. Flavia Alupei-Durach, publicat inițial în numărul special din aprilie 2016
A devenit o banalitate să afirmi că, în ultimii 6 ani, Uniunea Europeană a fost zguduită de o serie de crize: cea economică și a datoriilor suverane, criza din Ucraina, și, cel mai recent exemplu, criza refugiaților. Subliniem caracterul ieșit din comun al acestei situații, în care UE trebuie să gestioneze trei situații cu implicații grave, nici una cu rezolvare imediată.
O altă caracteristică agravantă a contextului actual atrage atenția: Uniunea trece printr-o criză de imagine fără precedent, care amenință să se transforme într-o criză simbolică. Popularitatea pe care a câștigat-o ideea că interesul național trebuie protejat cu orice preț și, mai mult decât atât, că acesta este disjunct interesului comun la nivel UE, este simptomul unei europenizări incomplete. Un proces de europenizare complet, dus până la consecințele sale ultime, ar însemna interiorizarea calității de membru al UE și renunțarea la distincțiile identitare dintre intern versus extern. Solidaritatea reală și necondiționată dintre membri (care lipsește atât în criza datoriilor suverane, cât și în criza refugiaților) ar fi, când și dacă ar apărea, indiciul cel mai important al desăvârșirii procesului de europenizare.
Deși folosit cel mai frecvent în sensul dur, al internalizării politicilor și proceselor UE, conceptul de europenizare are și o semnificativă componentă discursivă (Radaelli, 2004), pătrunzând astfel în planul comunicării, al reprezentării și al simbolurilor. Discursurile despre europenizare furnizează cetăţenilor grila de interpretare care să explice de ce este UE o entitate semnificativă, cum a ajuns la ipostaza sa actuală, cum poate să dăinuie în timp și ce formă ar trebui să ia în viitor (Trenz, 2014, 5-6). Incursiunea în diferitele narațiuni competititoare privind europenizarea ne oferă indicii importante pentru a înțelege cum a ajuns UE să fie atât de aspru contestată în prezent.
Există patru narațiuni principale ale Europenizării, conceptualizate prin intersectarea axelor „normal (banal)” și „extraordinar (ieșit din comun)” (Trenz, 2014): 1. europenismul de tip triumfal (afirmarea caracterului extraordinar al integrării europene), 2. europenismul de tip „banal” (UE devine o prezență obișnuită în viața de zi cu zi a cetățenilor), 3. euroscepticismul (desacralizarea reprezentărilor extraordinare ale Uniunii Europene) și 4. criză politică (disruptivă pentru reprezentările banale ale UE). Europenismul triumfal se concentrează asupra succeselor incontestabile ale integrării europene și face apel la valorile consacrate ale UE (unitate, solidaritate, pace, prosperitate), în timp ce euroscepticismul și narațiunile de criză identifică și exploatează fisurile din construcția europeană, articulându-se în jurul eșecurilor reale sau percepute ale Uniunii. Discursul eurosceptic are câteva inflexiuni predilecte, legate de conflictele și clivajele care se nasc în interiorul Uniunii, raporturile de tip învingători și învinși, precum și de subminarea statului națiune. Este o narațiune a traumei colective rezultate din procesul de integrare. Narațiunile articulate în jurul ideii de criză a europenizării subliniază fragilitatea fundației care stă la baza UE și lipsa de legitimitate a acesteia. Este dezbătută atribuirea responsabilității, iar europenizarea este prezentată ca un proces scăpat de sub control. Din nefericire, crizele actuale oferă material interminabil în favoarea ultimelor două tipuri de narațiuni. Astfel, se trece de la reprezentarea pozitivă, triumfalistă, a UE, la cea negativă, disruptivă, anihilantă.
Care sunt consecințele? În linia clasică a studiilor persuasiunii, actul de comunicare (în acest caz, narațiunea despre europenizare prevalentă în sferele naționale la un moment dat) duce gradual la schimbarea opiniei, modificarea atitudinii și, eventual, schimbarea comportamentului. Constatăm că narațiunile eurosceptice și de criză persuadează treptat publicul, atingând toate cele trei etape mai sus menționate. Mai întâi – modificarea opiniei, lucru confirmat de rezultatele eurobarometrelor, care indică scăderea dramatică a încrederii în UE în perioada 2009-2014 și o mai mare polarizare a opiniei în diverse regiuni ale Uniunii. Apoi, schimbarea atitudinii, tradusă printr-o reticență sporită față de UE. La nivelul sferelor publice naționale plutește o întrebare uneori nerostită, alteori explicită: are UE legitimitatea de a lua decizii în numele statelor membre, mai ales în condiţii de criză? În anii cei mai duri ai crizei economice, măsurile de austeritate au fost catalogate drept rezultatul diktat-ului german (Varoufakis, 2015). Iar criza din Ucraina a fost percepută ca un eșec al politicii externe a UE, al cărei răspuns a fost „slab”, „superficial”, „greșit calculat” (Smith, 2014).
Nu în ultimul rând, putem identifica schimbări comportamentale atât la nivelul publicului larg, cât şi la nivelul oamenilor politici. Exemplele din sfera politicului nu sunt puține: confruntată cu presiunea Troikăi financiare, Grecia „se revoltă”, prin vocea SYRIZEI și a premierului Alexis Tsipras. Euroscepticii britanici militează activ pentru ieșirea Marii Britanii din UE. Ungaria sfidează cu fermitate apelul la solidaritate făcut de Comisia Europeană în contextul crizei refugiaţilor, alegând să își apere granițele prin ridicarea unui gard de sârmă ghimpată, iar falia din est și vest s-a adâncit ca urmare a opoziției grupului de la Vișegrad față de cotele obligatorii. La nivelul maselor, comportamentul electoral se schimbă și el, propulsând partidele eurosceptice și naționaliste în Franţa, Germania, Grecia, Finlanda, Danemarca, Olanda, Ungaria, Austria, ca să numim doar câteva. Însăşi Angela Merkel, percepută ca liderul de facto al UE, pierde vertiginos din popularitate în rândul alegătorilor germani, ca urmare a politicii porților deschise față de refugiați.
În acest sens, Center for EU Communication Studies din SNSPA desfăşoară în prezent, cu participarea autoarei, o cercetare axată pe studiul percepției sociale și reflectării mediatice a crizei refugiaților în România. O componentă a acestui demers constă în studierea naraţiunilor europenizării existente în prezent în sfera publică românească. Rezultatele preliminare sugerează trecerea de la europenismul triumfal la euroscepticism și chiar la un discurs radicalizat, de criză. Concret, în raport cu subiectul refugiaților, UE este încadrată, de la caz la caz, ca fiind neputincioasă, arbitrară și autoritară, dar şi divizată. Această din urmă încadrare se distinge prin prisma evidenţierii unei falii între statele estice și cele vestice, falie care se adaugă clivajului nord-sud deja instalat ca urmare a crizei euro. Este frecvent şi argumentul că refugiații sunt problema unei facţiuni a UE – statele de primă destinaţie a refugiaţilor, cărora li se adăugă statele în care aceştia își doresc să ajungă. Din cauza acestei abordări, mesajele triumfaliste, care fac apel la solidaritatea europeană și care anticipează soluționarea cu succes a crizei, sunt sever subdimensionate în discursul public mediatizat.
Aşa cum anticipam încă din titlu, percepţiile creează realităţi. Este un fapt pe care cercetătorii în domeniul ştiinţelor comunicării îl subliniază în diferite moduri. Din nefericire, reprezentările UE din naraţiunile negative, dominante în prezent, alterează mult percepţiile privind legitimitatea şi viitorul UE. Nu este deci surprinzător că punerea sub semnul întrebării a legitimităţii şi eficienţei deciziilor luate la nivelul UE a devenit un gest atât de firesc. Desigur, o privire critică poate duce la perfecţionare, însă la fel de bine poate duce la lipsa motivaţiei de a mai construi, de a mai lupta împreună cu adversităţile momentului. UE nu este o forţă intangibilă şi mai presus de greşeală, dar viitorul său depinde exclusiv de dorinţa statelor membre de a lua parte în mod activ şi constructiv la schimbare. Cel mai probabil, mişcările de tip centrifug ale anumitor state membre se vor accelera în viitor. Cele trei crize majore din interiorul UE, cărora li se adaugă cea simbolică, au condus la căderea multor tabuuri în relaţia UE – statele membre. Este încă neclar ce forme vor ocupa spaţiul rămas gol în urma dărâmării acestor tabuuri.
Referințe
- Radaelli, C. M. (2014). Europeanisation: Solution or Problem? În European Integration online Papers (EIoP), vol. 8, no. 16.
- Trenz, H.-J. (2014). The Saga of Europeanisation. On the Narrative Construction of a European Society. ARENA Working Paper 7/2014.
- Varoufakis, Y. (2015). The Global Minotaur. America, Europe and the Future of the Global Economy, London: Zed Books.
