Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Nu există publicaţie mai importantă a lumii care să nu fi anunţat trecerea în nefiinţă, la vârsta de 89 de ani, a unei figuri emblematice a spaţiului public american şi a lumii de astăzi: Zbigniew Brzezinski. Descendent al unei familii aristocratice poloneze, emigrează în SUA imediat după război, unde îşi definitivează studiile şi, apoi, se consacră vieţii academice şi activităţii politice. Face parte dintre personalităţile care au înscris o contribuţie de primă importanţă la regândirea politicii externe a SUA în perioada postbelică. Ca şi Henry Kissinger, absolvă cursurile Centrului de Afaceri Internaţionale din cadrul Universităţii Harvard. Spre deosebire de acesta, se înscrie în Partidul Democrat. Ca şi Henry Kissinger, face eforturi remarcabile pentru identificarea rădăcinilor geopolitice ale politicii externe ale oricărei superputeri, în cazul de faţă al SUA. Spre deosebire de acesta, nu îmbrăţişează principiile realismului politic în viaţa internaţională, ci înclină mai mult spre un credo politic de factură idealistă. „SUA – afirmă el într-un interviu din 2007 – sunt într-adevăr pregătite să ofere oamenilor din lumea întreagă demnitatea pe care o caută, justiţia socială de care simt că sunt privaţi”. În cadrul Partidului Democrat ocupă poziţii de relief în perioada preşedinţilor John Kennedy şi Lyndon Johnson. Între 1973 şi 1976, conduce „Comisia Trilaterală”, structură ce-şi propunea promovarea cooperării între SUA, Europa de Vest şi Japonia, ca o contrapondere la lumea comunistă. După ce Jimmy Carter câştigă alegerile, în noiembrie 1976, este numit consilier pe probleme de securitate naţională (1977 – 1981).
Autor al unor lucrări de referinţă în literatura de specialitate, care includ titluri precum Strategic Vision: America and the Crisis of Global Power (2012); America and the World: Conversations on the Future of American Foreign Policy (2008), având drept co-autori pe Brent Scowcroft şi David Ignatius; Second Chance: Three Presidents and the Crisis of American Superpower (2007); The Choice: Global Domination or Global Leadership (2004), Zbigniew Brzezinski se bucură astăzi de o recunoaştere de netăgăduit pe toate meridianele lumii. Ar fi cu totul riscant să ne propunem în aceste scurte însemnări să cuprindem opera şi dimensiunile unei activităţi foarte bogate şi întinse pe o perioadă de peste şase decenii. Ne vom limita, de aceea, să reliefăm câteva contribuţii care au legătură cu România şi spaţiul geopolitic în care se află.
La începutul anilor `90, în perioada aceea tumultuoasă a începutului de tranziţie pentru fostele state socialiste, Zbigniew Brzezinski publică mai multe articole în reviste importante, cum ar fi Foreign Affairs, The National Interest etc. Sunt articole care supun unei analize severe problemele complexe ale tranziţiei. Când autorul acestui articol a luat cunoştinţă de ele, le-a tradus şi adunat în cadrul unui volum – „Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”(Bucureşti, Editura Diogene, 1995). Nu putem aprecia ce ecou a avut în cadrul specialiştilor şi, mai ales, al decidenţilor politici cugetările autorului american din respectivele studii. O să oferim doar câteva scurte citate şi comentarii pe baza lor, lăsând cititorul să aprecieze cât de mult am fi câştigat dacă am fi încorporat la timp unele din judecăţile şi îndemnurile autorului american.
„Este teribil de greu să restructurezi o economie centralizată de stat transformând-o într-un sistem de piaţă care să funcţioneze eficient. Un sistem de piaţă liberă, cu adevărat operaţional, implică nu numai un complicat ansamblu de relaţii economice, ci şi apariţia unei culturi antreprenoriale eficiente. Implică o schimbare în psihologie şi nu doar o schimbare a condiţiilor economice obiective”. Mai departe, în studiul Marea transformare, Brzezinski subliniază că procesul tranziţiei este o succesiune de faze distincte. Autorul face chiar efortul de a stabili aceste faze şi de a vedea în ce stadiu al transformării se plasează fiecare ţară. Putem să fim de acord sau nu cu analiza, dar tentativa de a face lumină în acest proces perceput mulţi ani ca evoluând de la sine, fără strategii, fără trepte, fără priorităţi, ni s-a părut şi atunci, ni se pare şi acum, extrem de oportun.
Întrucât la noi s-a vorbit mult despre terapia şoc şi terapia graduală, să reproducem opinia lui Brzezinski în această privinţă. Terapia de şoc pretinde condiţii de excepţie: un consens al forţelor politice, o solidă cultură antreprenorială etc. Dacă aceste condiţii sunt întrunite, atunci strategia şoc poate fi „exemplară”, dacă nu, ea poate „să genereze conflicte politice şi haos economic, în timp ce monopoluri bine plasate vor profita de liberalizare doar pentru a ridica preţurile, stimulând astfel inflaţia”. În acest context, autorul recomandă chiar tranziţia mai lentă, o restructurare care implică prezenţa statului. Iată un citat din acelaşi studiu Marea transformare, care ni se pare edificator: „Statele Unite ar trebui să renunţe la unele din elementele dogmatice conţinute în sfaturile pe care le oferă fostelor state comuniste. A existat în Occident – şi în special în Statele Unite – tendinţa de a insista obsesiv asupra canoanelor pieţei libere şi eliminării rolului statului în orientarea dezvoltării economice”. Încercaţi să treceţi în revistă experienţa României şi vă veţi da seama cât de important ar fi fost să dăm atenţia cuvenită acestui îndemn venit la timp.
O lucrare-reper a gândirii sale este „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale strategice” (tradusă şi în limba română la editura Univers Enciclopedic, în anul 2000) reliefează, în spiritul analizei propuse de Halford Mackinder, adevărul potrivit căruia istoria mare a lumii s-a desfăşurat pe marea insulă a lumii, adică pe supercontinentul euroasiatic. De aici au pornit marile puteri ale vremii, indiferent dacă ele s-au numit imperiul roman, cel chinez şi, mai aproape de timpurile noastre, cel britanic etc. Pentru prima oară în istorie, relevă Zbigniew Brzezinski, apare un mare paradox: puterea conducătoare a lumii (America) nu se mai află plasată pe marea insulă a lumii. „Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Prin urmare, modul în care America angajată la scară planetară poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia rămâne fundamentală pentru capacitatea ei de a-şi exercita supremaţia mondială”. Suntem martorii ridicării Chinei şi a Asiei în general. A Germaniei, ca locomotivă a Uniunii Europene. A Rusiei, ca putere euroasiatică, deci ca putere care „face legătura” între cele două extremităţi ale supercontinentului. Va putea face faţă America acestui nou tumult istoric şi dacă da, cum? Promovând şi asigurând „pluralismul geopolitic” în Eurasia. Ce înseamnă acest lucru mai precis? Prevenirea formării de alianţe între centrele de putere ale Eurasiei. America poate face faţă – subliniază Brzezinski- ridicării unei noi puteri, dar ar fi pusă într-o situaţie delicată dacă s-ar forma o alianţă între aceste puteri în devenire (de pildă, Rusia – China, Germania – Rusia, ori China – Germania). Iată adevărata misiune geopolitică a Americii pe supercontinentul în care se află şi România.
Examinând probleme cum ar fi tranziţia fostei lumi comuniste la economia de piaţă, tipul de relaţii dintre Occident şi Rusia, raporturile de putere şi evoluţia lor pe supercontinentul euroasiatic, prefigurarea unor „protoalianţe”, ascensiunea dimensiunii soft în procesul de afirmare a noilor puteri ale lumii, Zbigniew Brzezinski invită la realism şi cumpătare. Am spune că transformarea acestor comandamente în adevărate valori conducătoare va asigura operei sale durabilitate în faţa istoriei. va detaşa un îndemn care va supravieţui trecerii timpului: credourile politice autentice, mai ales ele, trebuie să se supună rigorilor analizei lucide. Ca o condiţie a supravieţuirii lor.
