Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Anul care a trecut a marcat instalarea în viaţa noastră a cel puţin trei conflicte care se anunţă a fi de durată. Conflictul din Ucraina, cel din Marea Chinei de Sud şi cel care, într-un fel, le întrece pe toate, cel din Orientul Mijlociu. Toate trei sunt conflicte geopolitice şi se vor prelungi în anul ce vine; ne temem că şi în anii ce vin. Să sperăm că nu la aceleaşi intensităţi. Deşi, dacă privim la rădăcini, la forţele care sunt angajate, am putea spune că există riscul ca respectivele conflicte să cunoască intensităţi chiar mai mari. Pot fi intensităţi mai silenţioase, mai bine controlate, dar disputa ca atare va escalada. (Fragment din partea întâi care poate fi accesată aici)
Conflictul din Ucraina ar avea anumite şanse, dacă nu să se diminueze în intensitate, măcar să se stabilizeze. Sancţiunile aplicate Rusiei au afectat mult Moscova. Anul trecut, Rusia a consemnat o creştere economică negativă, după o perioadă de progres economic indubitabil. După cum ne anunţă revista The Economist, în anul care vine, atât Rusia, cât şi Brazilia vor consemna ritmuri de creştere pozitive. Este greu să afirmăm că acest conflict cunoaşte o evoluţie cât de cât dătătoare de speranţă. Un lucru este cert: s-au schimbat mult interpretările cu privire la determinările sale profunde. Până de curând, el era înţeles în termenii dreptului fiecărei ţări de a-şi decide viitorul, ori în cei ai securităţii clasice, în care dimensiunea militară apărea în prim plan. Descoperim că situaţia din Ucraina are mai mult de a face cu prevenirea unui proces: strângerea legăturilor dintre Europa şi Rusia în general, dintre Berlin şi Moscova cu deosebire. Noutatea este dată de faptul că Europa are poziţii din ce în ce mai tranşante Să ne reamintim declaraţia lui Jean-Claude Junker, care, în octombrie, preciza: „este necesar ca UE să-şi restabilească relaţiile practice cu Rusia şi să nu lase SUA să-i dicteze politica faţă de aceasta”. Pornind de la anumite restricţii faţă de comerţul cu China şi Rusia preconizate în timpul dezbaterilor referitoare la parteneriatul economic transatlantic (TTIP), Hans-Werner Sinn a calificat respectivul acord drept un „NATO economic”. În urmă cu câteva săptămâni, George Friedman recunoştea deschis: „Interesele externe ale SUA în primul secol, după primul şi al doilea război mondial şi războiul rece au vizat relaţiile dintre Germania şi Rusia. Deoarece unite, ele reprezintă singura forţă care poate să ne pună în pericol. Scopul nostru principal este să ne asigurăm că acest lucru nu se va întâmpla niciodată”.
La bază, lucrurile au o determinare economică precisă. Cererea mondială scade, ceea ce pune într-o situaţie dificilă economiile exportatoare, cum ar fi Germania. În noul context, vom asista la o developare a importanţei, dacă nu chiar la o dictatură a pieţelor mari şi a ţărilor mari. Pentru Europa în general, pentru Germania cu deosebire, atât piaţa chineză, cât şi cea rusă devin vitale, iar iniţiativa Marii Britanii de a deveni partenerul european nr. 1 al Chinei în următoarea perioadă vorbeşte despre un adevăr pe care nimeni nu-l poate nesocoti. Nici chiar SUA. Rutele comerciale vor deveni bornele hărţii geopolitice a lumii.
Poziţia din ce în ce mai decisă a Europei în ansamblu, a Germaniei cu deosebire, costurile pe care le resimt nu numai Rusia, de pe urma sancţiunilor, ci şi ţările care exportă în această ţară vor îndrepta încet, încet criza din Ucraina către o soluţie politică. Ucraina se va apropia din ce în ce mai mult de statutul unui stat tampon. Ceea ce se putea întrevedea – şi stabili – de la bun început. Cu mai multă înţelepciune, s-ar fi evitat nu doar criza propriu-zisă, pierderile de vieţi omeneşti, ci mai ales modificarea de graniţă înfăptuită prin încorporarea Crimeii. Care, în timp, poate căpăta importanţa unui precedent istoric: s-a modificat o graniţă în Europa. Iar pentru bătrânul continent, modificarea de graniţe este un pericol mortal.
Nu vedem cum s-ar putea diminua nici conflictul din Marea Chinei de Sud, întindere de apă cu valoare strategică pe care se transportă, anual, mărfuri şi bunuri în valoare de cca 5 trilioane dolari. Aţi citit bine, cinci trilioane, din care un trillion este reprezentat de mărfurile şi bunurile americane tranzitate pe această mare. Este puţin probabil că Beijing-ul va face un pas înapoi când este vorba despre „teritorii lăsate de la moşi strămoşi”. Cum este puţin probabil ca SUA să facă acelaşi lucru, dată fiind importanţa strategică a acestei mări, care preia întreg traficul maritim dinspre strâmtoarea Malaca, cea mai aglomerată strâmtoare a lumii. Conflictul angajează forţe atât de importante – puterea economică nr.1 şi nr 2 ale lumii – încât va trebui să ţinem cont şi de tendinţele pe care le vor consemna cele două superputeri în anii următori. Deocamdată, sunt ciocniri de avangărzi. Nu doar anul care vine, ci şi deceniul care vine vor fi marcate de acest conflict care pune pentru prima dată faţă în faţă China şi America.
“Demonstration von Jesiden vor der US-Amerikanischen Botschaft in Berlin” by An-d – Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons – https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Demonstration_von_Jesiden_vor_der_US-Amerikanischen_Botschaft_in_Berlin.jpg#/media/File:Demonstration_von_Jesiden_vor_der_US-Amerikanischen_Botschaft_in_Berlin.jpg
Principalul eveniment politic al anului care vine este reprezentat de alegerile prezidenţiale din SUA. Foarte mult se aşteaptă de la SUA şi, firesc, de la preşedintele său, mai ales când vorbim despre viziune, anvergura politică a liderului de la Casa Albă şi puterea de care va dispune în sistemul de decizie americană sunt decisive. Nu ştim cum se vor aşeza lucrurile, la Washington, spre finele lui 2016. Judecând după evoluţiile de până acum, după rezultatele evaluărilor de specialitate, se pare că administraţia prezidențială va reveni democraţilor, iar Congresul, republicanilor. Ceea ce poate crea premisele unui blocaj, care a marcat viaţa politică americană în ultimii ani. Şi a afectat-o nu neapărat în sens pozitiv. Insistăm asupra acestui aspect, întrucât SUA sunt cele mai avansate în ceea ce priveşte procesul de refacere de pe urma crizei. Când este vorba despre politica externă americană, multe critici sunt îndreptate spre preşedintele Obama. Nu ar trebui să uităm că mandatele administraţiei Obama au coincis cu perioada crizei şi cu prelungita perioadă de refacere. Era imperativ ca prioritatea politicii americane să fie agenda internă; aşa cum nu erau recomandate angajamente externe costisitoare. Astăzi, în SUA s-a mărit dobânda la credite (ultima măsură în acest sens a fost luată în 2006), semn sigur că economia merge bine. Este timpul ca SUA să-şi definească rolul pe care urmează să-l joace în acest secol. Şi să propună o sinteză, care să ducă la o limpezire a vieţii internaţionale. La profilarea unui orizont de înaintare pentru America, dar şi pentru lumea din ce în ce mai globalizată în care trăim.
Dacă SUA se află în faza finală de refacere economică, Europa nici nu a atins nivelul PIB-ului de dinainte de Marea Recesiune. Criza refugiaţilor a răvăşit pur şi simplu Uniunea. Este corespondentul în plan politic şi social al crizei euro, cu un plus de emotivitate şi de impact social. A stimulat tendinţele centrifuge, întoarcerea ţărilor membre spre problemele lor interne, a accentuat divizările – economice şi psihologice – care brăzdează Uniunea şi, mai presus de toate, a scos neîncrederea în prim plan. În loc de a dezbate cum putem accelera tendinţele pozitive din viaţa economică europeană, cum am putea da o nouă strălucire construcţiei europene, noi discutăm care este „adevărata Europă” şi câte “spaţii Shenghen” există pe teritoriul său. Continentul pare decuplat de interesele lui fundamentale. Criza Europei în momentul de faţă apare sub forma crizei de lider. Europa nu are lider, pentru că Germania – liderul ei economic – s-a obişnuit să judece mai totul prin prisma propriilor interese. Criza euro a developat acest lucru. Criza refugiaţilor l-a impus la nivelul cetăţeanului obişnuit. Marele pericol este că, pe acest fundal, apar mişcările radicale şi chiar răspunsurile teoretice radicale. Alegerile din Polonia reprezintă un semnal. Nu putem spune că evoluţiile politice din Franţa, Spania şi chiar Germania sunt încurajatoare. Calmantul politic al acestor tendinţe ar putea fi reprezentat de o revenire clară şi fără echivoc a Germaniei asupra punctului de vedere formulat atât de nefericit cu privire la criza refugiaţilor. Ar fi o mişcare politică dătătoare nu numai de speranţă, ci şi de linişte, de liniştea atât de necesară pentru a restarta dezvoltarea europeană.
