Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
La cumpăna dintre ani, am dori cu toate puterile fiinţei noastre să privim cu mai multă încredere, cu mai multă speranţă spre 2017. Când vorbim de anul care se încheie, gândul ne duce la „cutremurul global” reprezentat de rezultatul alegerilor din SUA şi la „cutremurul european” exprimat de Brexit. Traversăm o perioadă în care consecinţele sociale şi politice ale crizei se evidenţiază cu o putere pe care nu o puteam bănui cu câţiva ani în urmă. Au ieşit la suprafaţă inegalitatea socială alarmantă – care se accentuează – şi care nu este prezentă doar la nivel naţional, ci şi internaţional, au ieşit la suprafaţă sărăcia tot mai ameninţătoare, şubrezenia sistemului financiaro-bancar etc. Într-un cuvânt, s-a evidenţiat cu putere că evoluţia din ultimii ani a capitalismului nu a fost cea mai promiţătoare. Nu este vorba numai de criză, ci şi de consecinţele induse de ideologia neoliberală, care a favorizat evoluţia inegalitară, accentuarea polarizării sociale, fetişizarea profitului pe termen scurt şi diminuarea rolului statului. Aşa a apărut am putea spune un nou tip de capitalism pe care Barack Obama îl caracteriza astfel: „un capitalism modelat de un grup restrâns şi care nu dă socoteală celor mulţi este o ameninţare la adresa tuturor” (Barack Obama, „The way ahead”, The Economist, October, 8th 2016).
Majoritatea analizelor şi portretelor politice care se fac anului 2017 încearcă să menţioneze evenimentele politice importante care vor vea loc şi care vor marca, neîndoielnic, viaţa noastră şi evoluţia societăţii în care trăim. Alegerile din Olanda (parlamentare, martie anul viitor), Franţa (prezidenţiale, 23 aprilie-7 mai, 2017), Germania (parlamantare, toamna lui 2017) sunt aşteptate cu o nervozitate limpede, mai ales că ascensiunea partidelor radicale şi naţionaliste pot da câştig de cauză unor competitori cum ar fi Marine Le Pen sau Geert Wilders. Fireşte că sunt evenimente importante. Este suficient să menţionăm că în eventualitatea unei victorii a lui Marie Le Pen, Franţa, ţară fondatoare a Uniunii, ar putea urma calea inaugurată de Marea Britanie. Sau ar putea pune drept condiţie pentru rămânere o drastică reformare a Uniunii şi, în primul rând, a monedei unice care, în viziunea liderului francez, avantajează enorm Germania. Miezul problemei – şi al răspunsului – nu este dacă va câştiga un lider sau altul, ci ce anume hrăneşte şi alimentează erupţia de radicalism, ce se întâmplă cu adevărat cu lumea dezvoltată?
Să revenim la victoria lui Trump. Ea a fost asigurată de potenţialul de nemulţumire acumulat în SUA în anii din urmă. Trump a simbolizat victoria acestui potenţial de nemulţumire asupra sistemului. Altminteri, oricât de talentat, oricât de bine sfătuit,viitorul preşedinte al SUA nu avea cum să câştige alegerile. De acum încolo însă misiunea sa devine extrem de dificilă. Pentru că sistemul nu poate fi învins cu mici plombe, ici şi colo. SUA trebuie să-şi construiască un nou făgaş de înaintare. Ele vin pe un parcurs neoliberal şi monetarist de cca 40 de ani. Care a dus la criză şi a făcut ca procesul de refacere să fie mult mai lent şi mai dezamăgitor decât se aşteptase iniţial. Personalităţi de primă mărime ale lumii financiare vorbesc despre această evoluţie economică dezamăgitoare, despre un gen de epuizare a politicii monetariste, despre cerinţa îngemănării ei cu politica fiscală, despre promovarea unei dezvoltări inclusive. Ceea ce presupune o reformare de ansamblu, am putea spune un nou model al creşterii.
În ultimul număr din Foreign Affairs există un articol consacrat politicii promovate de Franklin Roosevelt, cunoscută sub numele de New Deal. Materialul respectiv releva deschiderea uluitoare a preşedintelui american faţă de soluţiile apărute pe diferite meridiane la problemele crizei de atunci. Roosevelt a trimis o delegaţie de specialişti în Italia sa vadă cum a fost rezolvată problemele din agricultură, alta în Turcia; a trimis chiar o delegaţie de specialişti în Germania pentru a vedea experienţa acestei ţări în ocuparea forţei de muncă. A fost o deschidere totală din partea executivului şi o dorinţă de a identifica soluţii pe care le propunea epoca. Nu era vorba despre import de soluţii, ci de un efort salutar de a identifica mugurii de experienţă care înflorise pe diferite meridiane. Nimic nu a scăpat preşedintelui american de atunci in eforturile de a realiza o nouă sinteză, de a face ca democraţia liberală să triumfe. Dar pentru a triumfa, ea trebuia să fie deschisă, dispusă să asimileze şi, astfel, să se îmbogăţească. Cu alte cuvinte să prevină izolarea şi idolatrizarea propriului model. Citind aceste rânduri, ne-am gândit la misiunea lui Donald Trump. Viitorul preşedinte american a afirmat în timpul campaniei electorale că marele duşman al societăţii americane este gândirea corectă politic. Este un semn că viitorul şef al executivului a sesizat slăbiciunea fundamentală: construirea unui turn al idolatriei din care societatea occidentală, modelul ei liberal nu sunt dispuse să iasă.
Immanuel Wallerstein vorbea despre „reordonarea treptată a ierarhiei sistemului mondial modern”, proces care are loc ciclic în istorie. În zilele noastre reordonarea de care vorbim se materializează în ridicarea Estului, a Asiei, a emergenţilor. Cunoaşteţi o elaborare de relief care să-şi propună să identifice asemenea muguri de experienţă pentru a fi studiaţi, eventual asimilaţi în structura de rezistenţă a democraţiei liberale? Ne limităm să menţionăm un lucru fundamental. Ridicarea emergenţilor, a Chinei cu deosebire, devine un fapt. Întrebarea este: cum se va împărţi valoarea nou creată, ce număr de oameni va beneficia de surplusul de valoare nou creată? Aici este miza, şi de aici va pleca principala sfidare la adresa societăţii occidentale, care a devenit extrem de inegalitară.
Societatea occidentală şi modelul ei liberal se află într-un moment de răscruce. Ele trebuie să se redefinească în spiritul epocii. Nu este deloc simplu, dar este singura soluţie. Altminteri, cum spunea Seneca „Nu există vânt prielnic pentru un vapor care nu ştie unde se îndreaptă”
