Competiţia dintre „viziune” şi „pragmatism”
Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Revitalizarea axei franco-germane anunţă o nouă eră în viaţa UE. Sunt multe condiţii favorizante pentru acest proces îmbucurător. Emmanuel Macron are nevoie de relansare, ca personalitate politică. Nu au trecut decât 100 de zile din mandatul său, iar procentul de susţinere din partea populaţiei a scăzut la 36 de procente, cel mai redus nivel consemnat în ultimele decenii la o aşa de mică distanţă de la alegeri. Preşedintele a ales universitatea Sorbona pentru a prezenta programul său de relansare a Franţei, de reformare a Uniunii şi, implicit, de redresare a continentului în ansamblu. Anumiţi critici au remarcat graba, unii au vorbit chiar de precipitarea cu care Macron anunţă reformele. Replica a venit rapid: „Amânarea este ruda pasivităţii”.
De cealaltă parte, există o disponibilitate reală. Angela Merkel a câştigat alegerile, dar nu mai are puterea de altădată. În acelaşi timp, Germania are nevoie de un partener cam de aceeaşi talie cu care să conducă Uniunea într-o perioadă totuşi dificilă. Ambii lideri simt că au nevoie unul de celălalt, dovada că, în cele trei luni de mandat, Macron s-a întâlnit de nouă ori cu cancelarul german şi numai de trei ori cu omologul său italian sau britanic. Chiar slăbită din punct de vedere politic (va trebui să conducă o coaliţie destul de eterogenă), Angela Merkel se află în fruntea unei ţări care se detaşează din ce în ce mai clar ca puterea europeană numărul unu. Am putea vorbi şi despre un gen de hegemonie germană, dar Berlinul refuză această poziţie şi preferă să formeze cu Franţa axa leadership-ului european.
Emmanuel Macron ştie foarte bine că Angela Merkel a lucrat cu nu mai puţin de patru preşedinţi francezi (în 2005, când a devenit cancelar, preşedinte al Franţei era Jacques Chirac, a urmat Nicolas Sarkozy, Francois Hollande şi acum Emmanuel Macron). Mai de fiecare dată promisiunile şi angajamentele franceze au cunoscut sincope şi au generat anumite dezamăgiri la Berlin. Atunci când Franţa vorbeşte despre asumarea de riscuri, Berlinul înţelege că poate veni o notă de plată mai mare de achitat. Cu alte cuvinte, Emmanuel Macron ştie foarte bine că modalitatea credibilă de a construi parteneriatul cu Germania este reformarea propriei economii, „scoaterea Franţei din letargie”, revenirea la puterea de altădată.
Mai ales că Parisul acuză anumite rămâneri în urmă. De pildă, PIB-ul per capita, indicator cheie al nivelului de performanţă, se situa în Franţa, anul trecut, la 37.000 euro, comparativ cu aproape 43.000 euro în Germania şi 38.000 în Marea Britanie. Diminuarea deficitului bugetar la 2,9% în acest an este un alt obiectiv. Ar fi primul an din ultimii zece în care deficitul bugetar ar scădea sub trei procente. Măsuri de amploare sunt preconizate în domeniul economiei, stimulării investiţiilor, creării unui mediu în care „companiile să aibă succes”. Un plan de reformă este preconizat şi în domeniul educaţiei în care lucrează „armata” celor 880.000 de cadre didactice. De notat că reforma are în vedere cu deosebire învăţământul primar, pentru a diminua „inegalitatea în educaţie care a crescut în ultimul deceniu”. În sfârşit, asistăm la o redefinire a statului şi a rolului său, redefinire care apropie viziunea franceză de cea germană: „Avem nevoie de un stat care să spună: nu vreau să conduc în locul vostru, nu sunt acolo pentru a face ceea ce trebuie să faceţi dumneavoastră. Dar vă protejez de marile accidente şi vă asigur condiţiile de a reuşi” (ordoliberalismul defineşte cam în acest fel rolul statului).
Preşedintele francez are în vedere o transformare masivă a Uniunii, de „jos în sus”, într-un interval istoric bine stabilit, 2019-2024. Propune chiar o reînnoire a Tratatului de la Elysee, semnat cu peste 50 de ani în urmă şi care consfinţea rolul privilegiat al Franţei şi Germaniei în construcţia europeană. Între măsurile preconizate am menţiona armonizarea sistemului de taxare a corporaţiilor, consolidarea pieţei unice bazată „mai curând pe convergenţă decât pe competiţie”, mărirea bugetului UE la „câteva procente” din PIB-ul UE (în momentul de faţă, acesta reprezintă doar 1,2%) etc. Într-un cuvânt, este vorba despre un „new deal” franco-german, menit să reformeze Uniunea.
Care sunt şansele de reuşită ale acestor propuneri? Greu de spus. Unii comentatori remarcă, răutăcios, că preşedintele francez a „furat startul”, oferind material de discuţii la Summitul din Estonia. Putem spune că în următorii ani vom asista la întâlnirea dintre viziune şi pragmatism. Noi considerăm că şi avansarea unor propuneri reprezintă un pas înainte, întrucât stimulează dezbaterea privind viitorul Uniunii. Nu există un moment mai bun pentru a redefini acest viitor decât cel pe care îl trăim. Marea Britanie va părăsi Uniunea, sfidările care vin dinspre Asia sunt din ce în ce mai îngrijorătoare, ascensiunea tendinţei spre aranjamente bilaterale în defavoarea celor multilaterale se află în plină desfăşurare. Iar Uniunea reprezintă simbolul multilateralismului. Uniunea va trebui şi ea să ofere răspunsuri la ceea ce Macron numea „criza capitalismului contemporan”. Dacă nu o va face, vom asista la o prăbuşire a ei în termeni de prestigiu şi atractivitate.
Da, este greu să credem că se va mări bugetul Uniunii (ceea ce înseamnă că şi solidaritatea – valoare de bază a construcţiei europene – va cunoaşte amploarea pe care i-o permite respectivul buget). Despre Uniunea bancară şeful executivului francez nici nu a mai amintit. Subiectul este iarăşi gingaş, pentru că el a fost lansat cu cinci ani în urmă, dar s-a împotmolit în tot felul de dispute. Situarea monedei unice pe o bază mai sigură este, însă, imperativă. O altă criză a zonei euro ar echivala cu sfârşitul Uniunii.
Pe când era ministrul economiei, Macron spunea: „50 de miliarde euro de tăieri ale cheltuielilor din partea noastră înseamnă investiţii de 50 miliarde euro pentru ei” (în contextul de atunci, „pentru ei” însemna economia germană). Dacă Uniunea va continua să accentueze nefiresc rolul austerităţii, putem spune că reducerea cheltuielilor în valoare de miliarde de euro la nivelul Uniunii înseamnă investiţii de miliarde pentru alţii, în cazul de faţă mai ales pentru economia din Asia. „Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”. Tocmai de aceea, într-un material viitor, vom prezenta perspectivele de creştere masivă a exportului chinez care seamănă îngrijorare pe mai multe meridiane ale lumii, cu deosebire în ţările exportatoare. Iar Uniunea, prin Germania, este un mare exportator al lumii.
Sursa foto: yahoo.com
