„Nu există iubire fără dezamăgire”, spunea Jean-Claude Juncker. Dar libertate fără prosperitate?

jean claude juncker

 

Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu

Am participat recent la dezbaterea pe care Institutul European din România a dedicat-o unui subiect complex: relaţia transatlantică şi Parteneriatul Strategic România – SUA în context european. Oricât am pretinde – public sau ne-public – că nu avem de-a face cu un subiect complex, ci cu unul simplu, clar şi fără echivoc, o privire mai analitică ne îndeamnă la echilibru şi la profunzime. Complexitatea este dată de faptul că nici lumea transatlantică, nici NATO, nici UE nu acționează, așa cum am vrea noi sau cum am vrea să credem, întotdeauna la unison. Şi oricât de tentaţi de wishful thinking am fi, este greu de evitat discuţia referitoare la „deficitul transatlantic” – termen consacrat în literatura de specialitate cu mult timp înainte de venirea la putere a Preşedintelui Donald Trump.

Voi elabora câteva dintre ideile pe care le-am exprimat în cadrul dezbaterii de la Institutul European.

În primul rând, România sărbătoreşte 20 de ani de la încheierea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite într-un context special, care îi oferă un statut special. Un astfel de statut nu este conferit neapărat de realizări interne, ci are de-a face cu un context special: redescoperirea Europei Centrale şi de Est, creşterea importanţei geopolitice a acestei regiuni. Redescoperire care intervine pe fondul unei anumite răciri între SUA şi UE (deficitul transatlantic despre care am amintit), la care se adaugă noua asertivitate a Rusiei tocmai la graniţa de est a Uniunii Europene. Ipostazele cele mai convingătoare ale acestei redescoperiri a importanţei geopolitice de care se bucură Europa Centrală şi de Est sunt vizita la Casa Albă a Preşedintelui României sau vizita efectuată în Polonia de către Preşedintele Donald Trump. De cealaltă parte a Atlanticului, avem, recent, declaraţiile Preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker – „de la est la vest: Europa trebuie să respire cu ambii plămâni” sau ale ministrului german de finanţe, Wolfgang Schäuble – „să fim clari: nu vom putea avea un viitor bun – ne arată istoria – dacă nu ţinem Europa laolaltă, ceea ce înseamnă întreaga Europă”.

Contextul favorabil, dar riscant, totodată, ar trebui să îndemne România să îşi valorifice, cu calm şi echilibru, condiţia de stat de graniţă al Uniunii Europene. Pentru a aspira la o astfel de valorificare, România ar trebui să dovedească perspicacitate geopolitică; să evite tentația de a juca la mai multe capete, precum şi capcana de a ajunge în postura unei potenţiale alegeri între Europa şi America; să identifice corect modelele de urmat și perioadele istorice cu care se pot stabili comparații; şi, mai ales, să se preocupe de transformarea creşterii economice în dezvoltare economică şi în prosperitate; de coerenţa deciziilor, de armonizarea instituţională în plan intern şi extern.

Un al doilea aspect pe care aş dori să îl relev este acela că temperatura de fierbere a lumii în care trăim este amplificată de două fenomene care se manifestă izbitor de asemănător de o parte şi de alta a Atlanticului: deglobalizarea, respectiv de-europenizarea – ca reacţie masivă la fenomenele de hiperglobalizare, respectiv hiper integrare europeană. Deglobalizarea şi de-europenizarea creează două „lumi” foarte omogene în aspiraţii, sentimente, uneori chiar limbaj: „ins” şi „outs” ai globalizării şi/ sau ai integrării europene, câştigători şi perdanţi ai globalizării şi/ sau integrării europene. Cred că România – şi pentru a evita capcana alegerii, şi pentru a-şi consolida parcursul european, trebuie să prevină sau, acolo unde este cazul, să atenueze eventuala percepţie că globalizarea (mai cu seamă în înţelesul său de „americanizare”) sau integrarea europeană produc perdanţi, cetăţeni, grupuri sau ţări „left behind”. Apariţia acestor falii – mai puţin cu determinare geografică (Nord – Sud, Est – Vest), şi mai mult cu determinare socio-economică – este un fapt. Fapt care ar trebui să conducă la momente de reflecţie – de preferat la nivel pan-european – cu privire la problemele şi provocările reale create de hiperglobalizare şi de hiperintegrare. Fără demonizări şi etichetări excesive şi fără competiţii de genul „cine e mai pro-european, mai pro-american, mai global, mai naţional, mai local, mai autohton etc”.

Al treilea aspect – strâns legat de această problemă a percepţiilor referitoare la „ins şi outs”, „câştigători şi perdanţi” are de-a face cu comunicarea. S-a creat o nouă mantra a discursului oficial european: comunicarea cu cetăţeanul, schimbarea percepţiei cetăţenilor. Ca om de comunicare mai ales, nu pot decât să fiu de acord cu această abordare care conferă comunicării şi percepţiei publice un rol atât de proeminent. Cu două nuanţe. Comunicarea nu trebuie redusă la informare („să informăm mai bine cetăţenii cu privire la beneficiile integrării”, „să facem broşuri/site-uri/ afişe”, „să ieşim printre oameni şi să le explicăm ce face UE” etc). Comunicarea înseamnă mult mai mult decât informare; înseamnă universuri de viaţă împărtăşite, experienţe comune, percepţii comune cu privire la lucrurile pe care le avem în comun. „Babelul în care trăim nu este un Babel al limbilor pe care le vorbim, ci unul al semnelor și al simbolurilor fără de care împărtășirea, punerea în comun a experienței sunt imposibile”, spunea filosoful american John Dewey.

Declaraţiile Preşedintelui Comisiei Europene, respectiv ale ministrului german de finanţe despre „Estul şi Vestul Uniunii” au o greutate infinit mai mare decât tone de broşuri în a crea sentimentul de apartenenţă şi de experienţă împărtăşită, fără de care nu se poate trăi într-o comunitate; fie ea naţională sau europeană. A doua nuanţă: încercările de a schimba percepţiile publice în absenţa măsurilor şi împlinirilor din „viaţa reală” se apropie prea mult de de propagandă. Uniunea Europeană trebuie să redevină relevantă şi să fie percepută ca fiind relevantă în ceea ce priveşte prosperitatea, capacitatea de a a genera dezvoltare. Salvarea ordinii liberale – pe care se întemeiază lumea transatlantică –, precum şi păstrarea coerenţei acestei lumi sunt mai greu de imaginat în absenţa dezvoltării economice şi a prosperităţii.

Nu există, decât foarte rar, iubire fără dezamăgire, spunea Preşedintele Comisiei Europene în recentul discurs privind Starea Uniunii. La fel cum tot foarte rar ar putea exista democratizare fără modernizare sau libertate fără prosperitate.  


Vezi și:

Discursul întreg pe Euractiv;

Schaeuble warns against divisions in Europe after Brexit “nonsense”

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).