
Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu
Citește și articolele scrise de D.L. și A.B. pe aceeași temă.
Am vorbit în nenumărate rânduri despre crizele Uniunii Europene și despre fracturile pe care aceste crize le-au creat sau mai degrabă le-au accentuat. Ultima – în ordine cronologică – este cea Est-Vest. Fractura a devenit vizibilă în contextul crizei refugiaților, a fost pusă pe seama pe seama crizei refugiaților, fără a se recunoaște faptul că este vorba despre o ruptură creată în timp și că, printre altele, instabilitatea creată în Europa Centrală și de Est reprezintă un rezultat al situației din Ucraina. Ritmul schimbării, cel puțin în ceea ce privește denumirile, este amețitor. De la statutul de „Noua Europă”, către care Secretarul american al Apărării Donald Rumsfield privea cu speranță, această parte a Europei a retrogradat inclusiv în ceea ce privește denumirile: noi state membre, Europa Centrală și de Est, Europa de Est, Estul, foste state comuniste, foști sateliți ai Uniunii Sovietice, zona gri și apoi, pe rând, Polonia, Ungaria, România…
Eșecul „Occidentului” de a propune acestei zone un proiect major de modernizare, prin care să o includă în orbita sa de dezvoltare nu poate fi subestimat. La fel cum nu pot fi subestimate nici erorile strategice pe care aceste țări le-au făcut de-a lungul istoriei recente. La începutul acestei istorii, țările din Europa Centrală și de Est au încercat din răsputeri să nu fie percepute ca un bloc omogen (poate cu excepția Grupului de la Vișegrad, numai că acest grup nu acoperea oricum complexitatea Europei Centrale și de Est). De teama de a nu fi percepute la pachet ca fiind „foste comuniste” (adică mai puțin europene, mai sărace, mai nedezvoltate, chiar mai „necivilizate”), mai ales după ștampila pusă Balcanilor ca fiind o zonă „primitivă și atavică”, fiecare a încercat – separat – să se pună în valoare în fața Occidentului, să îi intre în grații; fie că era vorba despre SUA sau despre Europa Occidentală. În ciuda faptului că au încercat să fugă de percepția de bloc omogen „estic”, de ceea ce s-ar putea numi „East-European look”, au acționat, chiar dacă separat, într-un tip de unison necoordonat în momente esențiale; mai pro-dezindustrializare decât statele pentru care, hiper-performante fiind în zona serviciilor, acest trend poate că avea sens; mai pro-intervenționiste decât Europa Occidentală când s-a pus problema celei de-a doua intervenții în Irak; mai pro-austeritate decât Germania în raport cu Grecia și cu tot sudul european, mai pro-NATO decât NATO însuși (sau cel puțin decât nucleul european al NATO) când se pune problema staționării trupelor pentru a stabiliza granița de est a Uniunii. În general, după cum spunea filosoful german J. Habermas în cartea sugestiv intitulată The Divided West (2006), aceste țări au oscilat între „frica de a fi oprimate de către Germania și Franța și frica de a fi abandonate de către acestea”.
Frica de a fi oprimate sau abandonate de către nucleul franco-german le face să caute sprijinul SUA, mizând pe structurile euro-atlantice. Numai că, în ciuda unanimității privind caracterul inacceptabil, potrivit normelor internționale în vigoare, al anexării Crimeii și privind regimul sancțiunilor economice împotriva Rusiei, „dosarul” Ucraina a pus în lumină abordări diferite chiar în cadrul acestei lumi transatlantice, divergențe exprimate tranșant. Exemplele la îndemână sunt declarațiile ministrului german de externe, Frank-Walter Steinmeier, ale Președintelui Comisiei Europene Jean-Claude Juncker. Recent, chiar ale ministrul german de finanțe Wolfgang Schäuble, care scria în Frankfurter Allgemeine Zeitung că Europa nu poate avea o strategie în Orientul Mijlociu și în Africa fără a ține cont de SUA și de Rusia. De altfel, o analiză Der Spiegel releva că, în dosarul Ucraina, scopurile urmărite de Germania și Franța, pe de o parte, și SUA, pe de alta, sunt fundamental diferite: stabilizarea situației și eventuala înscriere a Ucrainei pe un traseu de stabilitate și prosperitate, respectiv destabilizarea președintelui rus Vladimir Putin și schimbarea de regim.
România – alături de celelalte state din Europa Centrală – se află sub presiuni încrucișate: pe de-o parte, apropierea geografică față de o Rusie care își manifestă, din nou, asertivitatea, îi accentuează nevoia de securitate; pe de altă parte, afinitățile economice, geopolitice și nu numai dintre Rusia și „nucleul european” al NATO (în speță, Germania) o pune în situația de a căuta sprijinul SUA. Imperativele economice „trag” Europa Centrală și de Est în orbita Germaniei – locomotiva UE, în timp ce imperativele strategice o apropie mai degrabă de SUA, de grupul atlanticist din interiorul NATO. Ceea ce înseamnă că România, la fel ca alte țări din Europa Centrală și de Est, are dificultăți de a fi, în mod simultan, un „bun” membru al UE și un „bun” membru al NATO. Are Europa Centrală și de Est capacitatea de a ține în echilibru cele două tipuri de imperative? Până de curând, Polonia a susținut, în mod mod strălucit, acest echilibru, iar mișcările sale neclare din ultima perioadă ar putea fi citite inclusiv în acest registru, al unei capacități (sau unei disponibilități) din ce în ce mai scăzute de a face balet între imperative economice și imperative geostrategice. Pot fi polonezii simultan buni polonezi, buni europeni și buni membri NATO? Întrebarea mai generală pe care o prilejuiește situația Europei Centrale și de Est este: poate fi garantată securitatea de la distanță, în absența unui minim input economic?
În cartea sa Flashpoints: The Emerging Crisis in Europe, George Friedman vorbește despre faptul că Germania se confruntă cu două alegeri dificile. Prima vizează relația cu Franța, deoarece cele două țări au interese diferite, fundamente economice diferite, chiar filosofii diferite: confruntată fiind cu problema șomajului și a stagnării, Franța are interesul de a crește rolul statului în economie, de a stimula investițiile publice, chiar dacă acest lucru ar duce la inflație; este, cu alte cuvinte, keynesiană; în timp ce Germania mizează pe austeritate, mai ales ca urmare a fricii (istorice) de inflație; respingerea oricărei încercări de a stimula economia à la Keynes este sintetizată în răbufnirea profesorului Hans-Werner Sinn: „Keynes nu se aplică în Germania!”. A doua alegere a Germaniei privește relația cu Rusia, de care se simte atrasă ca urmare a problemei energiei și a oportunităților de export pe care le oferă piața de desfacere a Rusiei. G. Friedman consideră mai probabil scenariul unor tensiuni, poate chiar conflict cu Franța și al unor încercări de aliniere cu Rusia. De interes pentru Europa Centrală și de Est, deci și pentru România, este faptul că Friedman prevede perfectarea înțelegerilor pașnice între marile puteri, simultan cu apariția unor mari tensiuni pentru statele cuprinse între marea masă compactă de pământ dintre Germania și Rusia. Încă și mai explicit, Friedman atenționează că scenariul cel mai probabil pentru Europa Centrală și de Est, prinsă fiind între cei doi coloși continentali, este cel al fostei Iugoslavii. Dacă noțiunea de ”război hibrid” poate fi aplicată tipului de conflict din estul Ucrainei, la fel poate fi aplicată noțiunea de ”pace hibridă” statelor din Europa Centrală și de Est.
Am amintit la începutul acestui articol despre eroarea țărilor din Europa Centrală și de Est de a încerca – separate – să se pună în valoare în fața Occidentului. Acum, aceste țări sunt tentate să facă o nouă eroare, de data aceasta în sens invers: eroarea de a se grupa într-un așa zis grup omogen, de a decupa, în interiorul Uniunii și chiar al NATO un flanc estic. Min-summit NATO, mini-summit pe tema refugiaților… Aceste încercări s-ar putea dovedi la fel de periculoase precum cele din anii 1990, deoarece avem de-a face cu un context total schimbat față de respectivii ani. Mai ales în ceea ce privește Uniunea Europeană, este riscant demersul de a stabili, de unul singur, granițe artificiale în jurul unor țări și așa vulnerabile. O zonă care își trasează singură granițe poate fi expulzată mai repede dintr-un ansamblu mult prea doritor să redevină mai suplu, nostalgic după vremurile când nu avea atâtea bătăi de cap geopolitice.