Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
În urmă cu 15-20 ani, ţările cele mai avansate ale lumii erau cuprinse în denumirea de G7 (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada), ţări care reprezentau aproape jumătate din GDP-ul mondial. Orientările convenite de acest grup, chiar dacă nu într-o modalitate obligatorie, deveneau adevărate repere pentru întreaga lume. Procesul de ridicare a emergenţilor a adus la ordinea zilei crearea unui forum internaţional pentru guvernele şi băncile centrale ale celor mai dezvoltate 20 de ţări ale lumii. G20 exprima o schimbare radicală: până atunci se reuneau ţări cam cu acelaşi nivel de dezvoltare, cu aceleaşi valori etc. De data aceasta, interesele şi valorile erau diferite. De aceea, acordul devenea mult mai greu de atins. Presiunea exercitată de criză a făcut ca primele două reuniuni ale clubului celor 20 – desfăşurate la Washington, în noiembrie 2008 şi la Londra, în aprilie 2009 – să găsească un numitor comun; după aceea, divergenţele şi conflictele au devenit nota dominantă a dezbaterilor.
Pe fundalul care a urmat momentului de vârf al crizei, Ian Bremmer, preşedintele Eurasia Group lansează formula şoc: trăim nu într-o lume a lui G7, ori a lui G20, ci într-una a lui G – zero. O primă caracteristică a lumii G-zero: nici o ţară şi nici un grup de ţări nu au puterea politică şi economică – ori voinţa – să suţină o adevărată agendă internaţională. SUA nu mai au puterea de altădată, China nu are, deocamdată, interesul să participe la procesul de conducere a lumii. Trăim într-o lume fără un leadership real. O lume confruntată, aproape dintr-o dată, cu o situaţie nouă: un vacuum de leadership. Principala consecinţă: conflictele se înmulţesc, incertitudinea creşte.
Important este nu atât faptul că se înmulţesc conflictele în dauna cooperării, ci mai ales că neînţelegerile de tot felul privesc domenii fundamentale, cum ar fi reforma sistemului financiar internaţional, politica de dezvoltare şi cea comercială, problemele de securitate ale lumii de astăzi, încălzirea globală etc. La fel de semnificativ este şi următorul fapt: ne-am obişnuit să considerăm că disputele la nivel internaţional exprimă diferenţe de interese, de abordare dintre emergenţi şi dezvoltaţi. Ceea ce, în multe situaţii, se confirmă. De pildă, diferenţele de vederi dintre China şi SUA în domeniul financiar au ajuns déjà un fapt obişnuit. Sau divergenţele clare dintre Moscova şi Washington privitoare la situaţia din Ucraina.
Elementul de noutate este dat de faptul au apărut falii şi chiar diferenduri foarte serioase în relaţiile dintre ţările dezvoltate. Criza euro a ilustrat o asemenea diferenţă clară nu doar între filozofia financiară a UE şi cea a SUA, ci şi între ţările membre ale Uniunii şi ale zonei euro. Faliile dintre nord şi sud, dintre vest şi est nu sunt doar falii generate de nivelul de dezvoltare, respectiv, de îndatorare, ci şi falii de interpretare privind depăşirea crizei. Recent, Brexit a pus în lumină o altă falie al cărui impact este foarte greu de evaluat. Avem în vedere impactul asupra UE, în primul rând. Uniunea nu va mai fi ceea ce a fost! Şi nu avem în vedere forţa sa economică, ci valoarea de atracţie a modelului său de dezvoltare. Ieşirea unei ţări de importanţa Marii Britanii va genera o serie de reacţii în lanţ pe care este prematur să le analizăm acum. Dar ele vor exista. Dintre toate declaraţiile făcute cu acest prilej, ne-a atras atenţia cea făcută de Boris Johnson, liderul campaniei Brexit: am ieşit din UE pentru a ne putea cupla cu lumea emergentă. Justificare puţin convingătoare şi venită ca o justificare întârziată. Preocuparea Londrei pentru cuplarea cu noile centre de dezvoltare, cu puterile aflate în ascensiune (China, India, etc) este însă un fapt real şi el trebuie urmărit. Gesturile gratuite nu fac casă comună cu Marea Britanie. Cel puţin aşa ne spune istoria.
Impactul Brexitului asupra problemelor de securitate ale continentului nostru nu este mai puţin important. În propunerile pe care miniştrii de externe ai Germaniei şi Franţei le-au făcut omologilor din statele de la Vişegrad exista o menţiune privitoare la dezvoltarea unei forţe de apărare proprii a UE. Propunerea era făcută cu câteva zile înainte de Summit-ul NATO de la Varsovia. Ceea ce prefigura un tip de alternativă sau, în orice caz, o intenţie ce nu se integra planurilor avute în vedere de către organizaţia transatlantică.
Descoperim, astfel, că lumea lui G zero are şi ea dilemele ei. După criză, nu mai există o securitate economică colectivă, aşa cum încep să apară fisuri şi în ceea ce priveşte securitatea colectivă. La recentul for de la Varşovia, vocea Franţei, a Germaniei, a Italiei faţă de Moscova nu a mai avut relieful de altădată. Francois Hollande, de pildă, a declarat că priveşte Rusia ca un partener, „nu ca o ameninţare”.
Dilema de fond a lumii G-zero este că ţările se întorc spre ele însele. Adevăr fixat de Ian Bremmer chiar în titlul lucrării care se referă la tema pe care o abordăm: „fiecare naţiune pentru ea însăşi” (Ian Bremmer, Every Nation for Itself: Winners and Losers in a G-Zero World, Penguin Group, 2012). Agenda internaţională a statelor rămâne importantă, dar ea va fi subsecventă celei interne, prioritară pentru orice stat. Acest adevăr ar putea fi valabil chiar şi pentru SUA. În ultimul număr din Foreign Affairs (July/August, 2016), John J. Mearsheimer şi Stephen Walt semnează un articol – The Case for Offshore Balancing, A Superior U.S. Grand Strategy – care porneşte de la rezultatele unui poll recent, potrivit căruia 57% dintre americani consideră că SUA ar trebui „să se ocupe de propriile sale probleme şi să lasă pe alţii să se ocupe cu ale lor cât pot mai bine”. Întrucât este vorba despre prima putere a lumii, într-un număr viitor al revistei vom prezenta unele din aceste consideraţii, precum şi câteva gânduri în legătură cu reacţia României în noul context.
