Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu
Sărbătorim ziua Europei, sărbătorim rezultatul alegerilor din Franţa şi parcă-parcă un sâmbure de înţelepciune îmi spune că nu ar trebui să intru într-un tip de clash cu atmosfera de sărbătoare. Şi totuşi, voi face scurte consideraţii cu privire la ambele motive – reale şi legitime – de sărbătoare. Sper să îmi fie şi mie îngăduită şi mie o doză de realism, atitudine la care ne-au îndemnat recent autori prestigioşi, al căror ataşament la proiectul liberal de integrare europeană nu poate fi pus la îndoială. Am în vedere, de exemplu, articolele pe tema alegerilor din Franţa scrise de Paul Krugman („What’s the matter with Europe”, New York Times) sau de Timothy Garton Ash („The French presidency goes to Macron. But it’s only a reprieve”, The Guardian).
Aşadar, s-au încheiat alegerile din Franţa, iar Europa răsuflă uşurată, nu? Iată, în sfârşit, o criză rezolvată. Să nu uităm, totuşi, că putem folosi şi alte metafore pentru a descrie momentul. Europa nu răsuflă uşurată, ci Europa tocmai a supravieţuit unui infarct; infarctul e infarct, lasă urme; nu e nici primul şi nici Europa nu mai e tocmai o tinerică; în plus, Europa trebuie să reintre imediat într-o cursă nebună, alături de competitori tineri, sănătoşi, redutabili. În cursa pentru pieţe de export, în cursa prosperităţii şi a dezvoltării. În plus, să nu uităm că învingătorul alegerilor din Franţa, Emmanuel Macron, susţinea, în calitate de ministru al economiei şi împreună cu vice-cancelarul german Sigmar Gabriel, o serie de măsuri explicite privind: bugetul comun al zonei euro, crearea unei trezorerii comune, colectarea comună a impozitelor, crearea unor instrumente comune de împrumut (fără a rosti termenul tabu de eurobond-uri) şi înfiinţarea unui parlament al zonei euro. Ce manifestare mai clară a Europei cu mai multe viteze, pardon, a Europei cu ritmuri şi intensităţi diferite dorim?
A fost oprit asaltul asupra Europei, aşa cum au lăsat să se înţeleagă promisiunile de campanie ale candidatului Macron? Nu mai aduc în discuţie multiplele crize care, de ceva vreme, s-au „retras” pe teritoriul european. Reţin pentru tema acestui articol doar criza prilejuită de vitezele diferite ce pot fi identificate în interiorul Uniunii. Şi am în vedere nu atât vitezele diferite dintre ţări sau grupuri de ţări, deşi şi acest lucru reprezintă o problemă reală pentru funcţionarea la nivel de ansamblu. Cât am în vedere vitezele din interiorul mai tuturor ţărilor-membre. UE pare fărămiţată în mai multe Europe, „cu ritmuri şi intensităţi diferite”, dar fracturate sunt şi ţările ca atare. Mai toate ţările membre ale Uniunii cunosc o polarizare economică, socială, culturală şi, în cele din urmă, cognitivă greu de gestionat. „Taberele” s-au aliniat faţă-în-faţă, iar diferenţele par ireconciliabile. Pe de o parte, o viteză şi o direcţie furnizate de un public urbanizat, al marilor aglomerări urbane, conectat cu tehnologia (şi nu am în vedere accesul la Internet şi capacitatea de a sta pe Facebook), mobil pe piaţa muncii; o altă viteză, o altă direcţie furnizată de locuitorii micilor aşezări urbane sau ai satelor, prin forţa lucrurilor, mai puţini pregătiţi să facă faţă proceselor de tehnologizare şi mai puţin mobili pe piaţa muncii. Simplificând, o viteză asigurată de cei care sunt sau se percep drept câştigători ai globalizării şi integrării europene, o altă viteză de cei care sunt sau se percep drept perdanţi ai aceloraşi procese. Alegerile din Franţa reprezintă cea mai recentă ilustrare a acestei polarizări.
Nu există ierarhii de legitimitate între cele două categorii, oricât de tentaţi am fi să îi blamăm pe cei la care beneficiile globalizării şi ale integrării europene nu au ajuns. Polarizarea economică şi cognitivă – pentru a lua formele de manifestare cele mai dramatice – este un fapt. Un fapt care confirmă ceea ce spunea sociologul american Paul Lazarseld: oamenii care trăiesc la fel ajung să gândească la fel. Dacă această polarizare economică şi cognitivă ar fi avut loc doar pe liniamente geografice, lucrurile ar fi fost, poate, mai simple, chiar dacă total nefavorabile unei ţări precum România. Cei dintr-o anumită zonă geografică – Nordul industrializat şi creditor, să zicem, şi-ar fi „luat Europa lor înapoi”, cei din Sudul dezindustrializat şi debitor şi-ar fi luat şi ei Europa „lor” înapoi. Sau, Vestul cu Vestul, Estul cu Estul. Astfel de „luat înapoi” se întâmplă deja, şi nu puţine sunt apelurile – venite mai din toate punctele cardinale ale UE – de a crea Europe „like-minded”. Adică, Europe ale celor care trăiesc şi gândesc la fel. Dar, aşa cum am spus, polarizarea economică şi cognitivă se întâlneşte şi în interiorul ţărilor, poate chiar mai pregnant în interiorul ţărilor; de aici şi diverse apeluri: să preluăm controlul asupra propriilor graniţele, să ne luăm ţara înapoi…
Europele din Europa nu există numai vertical, dacă vreţi, ci orizontal; sunt acele Europe transnaţionale, dar nu unite de un ideal european comun, ci tocmai de sentimentul că respectivul ideal european constituie o frână în calea dezvoltării şi a prosperităţii. Cred că asaltul asupra Uniunii Europene vine şi din partea acestor Europe transnaţionale. Iar acest asalt, precum şi percepţia că Uniunea ar fi o frână în calea dezvoltării, prosperităţii, dinamismului, trebuie stopate sau, acolo unde încă nu s-au declanşat, prevenite. Aceasta ar putea fi misiunea noii clase de lideri europeni, pentru care Emmanuel Macron este o sursă de inspiraţie, potenţial vorbind. În cele din urmă, examenul european al noului Preşedinte francez va fi susţinut tot acasă. Integrarea europeană începe în fiecare stat membru, cu fiecare stat membru.
