Tehnologia este destin. Inteligenţa artificială şi viziunea umană

Articol de Alina Bârgăoanu

A devenit o exprimare comună aceea potrivit căreia suntem contemporani cu o nouă revoluţie, cu „revoluţia digitală”. Termenul de „revoluţie digitală” a pătruns în vocabularul comun, în analizele experţilor, în documentele privind securitatea naţională. Raportările la fenomenele pe care le reunim sub acest termen basculează între un discurs tehnofil şi unul tehnofob, între utopii şi distopii, ambele pigmentate de tonalităţi cvasireligioase (tehno-mântuirea sau tehnocalipsa) şi referiri la capodopere ale genului SF, precum Odiseea Spaţială sau Războiul Stelelor. În acest articol, mi-am propus să fac scurte sistematizări şi clarificări de natură conceptuală (ce este revoluţia digitală, ce este Inteligenţa Artificială), extinzând apoi analiza la ceea ce publicaţii prestigioase, precum The Economist, Foreign Affairs sau Financial Times, numesc, într-o serie de articole recente, „lupta pentru supremaţie digitală”.

Aşadar, ce este revoluţia digitală? Fără a putea pretinde că aş putea oferi o definiţie completă, termenul se referă la convergenţa, de dată relativ recentă, dintre: capacitatea computerelor de nouă generaţie de a stoca şi procesa cantităţi practic infinite de informaţie, tehnologii digitale, mobile şi de tip cloud, algoritmi, big data, robotică şi inteligenţă artificială. Posibilităţile combinatorice între aceste inovaţii tehnologice sunt copleşitoare, la fel cum copleşitoare sunt incursiunile acestei revoluţii în toate aspectele vieţii noastre. Dacă ar fi să ne referim foarte rapid doar la domeniul sănătăţii, ştiri precum cele legate de braţe bionice, recuperare locomotorie prin recursul la realitatea virtuală, „inimi” scoase la imprimantă prin tehnicile de producţie aditivă, nanoroboţi care transportă medicamentele direct în zona unde este strict nevoie de ele, fără a mai intoxica întregul organism, sau complexe operaţii chirurgicale efectuate, prin recursul la tehnologia 5G, de echipe de medici răspândiţi în toată lumea, nici nu mai au caracterul de „breaking news”.

Cel mai recent val al revoluţiei digitale îl reprezintă Inteligenţa Artificială. Termenul – şi el utilizat şi răsutilizat în discursul public – se referă la tehnologiile care le permit computerelor să perceapă, să înveţe, să raţioneze şi să ia decizii pentru a rezolva probleme într-o manieră similară sau asemănătoare capacităţii cognitive a fiinţei umane. În ciuda referinţelor de tip SF la roboţii care vor prelua controlul asupra planetei, la computerele care se vor alimenta, ca în Matrix, din energia degajată de corpul uman, se păstrează diferenţe structurale între Inteligenţa Artificială şi capacităţile cognitive ale fiinţei umane. Inteligenţa Artificială se bazează pe capacitatea computerelor de a stoca informaţia în cantităţi practic infinite, de a accesa în orice moment informaţiile, de a le sistematiza, extrapola, combina, transforma în pattern-uri utile – dincolo de capacitatea finită a celei mai înzestrate fiinţei umane; mai mult, potrivit ultimelor dezvoltări, computerele au capacitatea de a realiza aceste lucruri într-o manieră autonomă (deci fără impulsul sau direcţionarea din partea factorului uman) şi din ce ce în ce mai bine, pe baza învăţării. Cu toate acestea, IA rămâne una specifică, şi nu generală, precum cea umană; de exemplu, AlphaGo, programul de calculator extrem de performant care a reuşit să învingă la jocul de Go o fiinţă umană, nu poate juca şah nici măcar la un nivel rudimentar; putem adăuga şi alte considerente, cum ar fi inteligenţa emoţională, intuiţia, gândirea ansamblului, independent de date, background-ul cultural şi istoric, creativitatea, capacitatea de interpretare şi imaginaţia care rămân, cel puţin deocamdată, apanajul inteligenţei umane.

Era firesc ca încleştarea în care se află prinse cele două puteri ale lumii – SUA şi China – să se manifeste şi pe terenul revoluţiei digitale, şi al celui mai recent val al acesteia – Inteligenţa Artificială. După cum ştim, dominaţia indiscutabilă asupra lumii întregi de către SUA după cel de-al Doilea Război Mondial s-a bazat, cu precădere, pe superioritatea exercitată în câmp tehnologic. Supremaţia tehnologică reprezintă, tradiţional vorbind, unul dintre atributele-forte ale puterii americane, un instrument de proiectare a puterii hard şi soft deopotrivă, precum şi un instrument de cristalizare a ethosului national, de mobilizare a ambiţiilor şi energiilor din societatea americană. „Space – the final frontier” reprezintă cu mult mai mult decât o inspirată replică dintr-un film SF devenit clasic; în ea se topesc multe ingrediente ale ethos-ului national de care am amintit: visul american, dorinţa de a avea succes, propensiunea spre inovare, asociată, în mod inevitabil, şi cu o anumită propensiune pentru asumarea riscurilor, figura mitică a cowboy-ului care cucereşte noi teritorii, împinge, succesiv, frontierele fizice şi pe cele ale cunoaşterii.

Cu atât mai interesantă este analizarea paşilor pe care China, ca putere urmăritoare, îi face pentru a-şi consolida forţa economică, militară, dar şi pentru a-şi construi reputaţia şi prestigiul indispensabile unei mari puteri. Fără a mă aventura în zona predicţiilor hiper-simplificatoare, pigmentate de o intepretare de tip sportiv a fenomenelor (x va câştiga, 1 – 0 pentru y), voi prezenta, pe scurt, câţiva factori structurali care, cel puţin pentru moment, par să lucreze în favoarea puterii urmăritoare. Ceea ce nu înseamnă că finalul încleştării este cunoscut sau inevitabil, sau că o eventuală predare a ştafetei se va face „peste noapte”. „Dansul” în care sunt prinşi cei doi parteneri – SUA şi China – este unul de lungă durată, efectuat cu paşi lini, cu fine şi insesizabile incursiuni în „spaţiul personal” al celuilalt; un dans la care – aşa cum ne-am obişnuit de ceva timp, „restul lumii” doar asistă, calculând posibilităţile combinatorice cele mai avantajoase.

Lista este, fără îndoială, mai lungă, dar am selectat, pentru a încuraja reflecţia pe marginea acestui subiect, doar trei dintre aceşti factori structurali.

În primul rând, „motorul cu aburi” al Inteligenţei Artificiale este reprezentat de big data, de meta-date; este vorba despre date structurate, numerice, extrase, până de curând, din bazele de date tradiţionale, completate recent cu date nestructurate, de tip text, dar şi audio şi video, date preluate din conversaţii uzuale, tranzacţii financiare sau din comportamentul de shopping online. Cu cât ai mai multe date colectate, înmagazinate, procesate, cu atât ai mai mult combustibil care să alimenteze Inteligenţa Artificială: pentru a da exemplele cele mai simple, cu cât ai mai multe date pentru direcţionarea traficului, mai multe conversaţii cu care să fie echipaţi roboţii casnici, mai multe cazuri medicale pe baza cărora roboţii pot pune un diagnostic, cu atât Inteligenţa Artificială este mai… inteligentă. China are cel mai mare număr de Internauţi, cea mai mare piaţă de cumpărături online, cel mai rapid supercomputer şi cel mai extravagant centru de cercetare în domeniul computerizării cuantice – pasul următor în domeniul automatizării. Din motive care nu mai trebuie elaborate, China beneficiază de o mai mare flexibilitate în colectarea şi utilizarea datelor, iar preocupările privind „invadarea” spaţiului privat, „post-privacy”, „post-individ” sunt cu mult mai puţin dramatice decât în societăţile occidentale.

În al doilea rând, obiectivele coloşilor tehnologici ai Chinei – Baidu, Alibaba, Tencent, Xiaomi – par perfect armonizate cu cele ale guvernului/statului chinez. În treacăt fie spus, cam fiecare colos tehnologic chinez are un corespondent american: Alibaba este un fel de Amazon, Tencent un fel de Facebook, Baidu un fel de Google şi Xiaomi un fel de Apple. În SUA, în lumea occidentală în general, se discută despre o „armonizare” cu totul diferită: între interesele comerciale ale coloşilor tehnologici (Big Five din Silicon Valley) şi interesele politice, chiar geopolitice, ale unor actori rebeli (rogue actors, cum sunt numiţi). Există o confruntare – reală, după părerea mea, între Casa Albă şi Silicon Valley, între filosofiile şi viziunile asupra lumii împărtăşite de fiecare dintre cele două „tabere”. „Us vs. them”, despre care vorbeşte pe larg Ian Bremmer, se manifestă şi în acest plan, cu consecinţe pe care abia putem începe să ni le imaginăm.

Al treilea factor structural, strâns legat de al doilea, se referă la modelul economic şi politic. Fenomenele sunt oarecum în oglindă: în timp ce SUA se află pe trendul de „privatizare a statului”, China s-a înscris pe opus, de „statalizare” a pieţei, de atragere a coloşilor tehnologici şi nu numai, în eforturile de consolidare a staturii globale a statului chinez. Modelul economic şi politic al Chinei favorizează termenul lung, investiţiile masive, chiar grandioase, totul cuplat şi cu puternice accente de ambiţie naţională. Potrivit celor doi autori ai articolului publicat pe 1 mai de Financial Times, „The AI arms race: China and US compete to dominate big data”, „momentul Sputnik” al chinezilor a fost acela când, în 2017, AlphaGo a reuşit performanţa de a învinge o fiinţă umană la tradiţionalul joc chinez de Go care îl fascinase atât de mult pe Kissinger. „Made in China 2025” este centrat în jurul ideii de a transforma China într-un hub tehnologic, o mare putere în domeniul industriilor avansate (robotică, aviaţie, navigaţie, producţie aditivă, vehicule autonome), în timp ce proiectul „One Road One Belt” îşi propune, aşa cum ştim, refacerea tradiţionalului Drum al Matăsii, dar şi aducerea lui în actualitate, prin adăugarea infrastructurii digitale 5G.

Nu numai „Drumul Mătăsii” trebuie să sufere această metamorfoză şi aducere la zi, ci şi legile geopoliticii, ale competiţiei dintre marii actori. „Cine controlează heartland-ul, controlează lumea”, spunea McKinder. „Cine va deţine supremaţia în domeniul tehnologic va deveni liderul lumii”, spunea preşedintele Putin, citat de Louise Lucas şi Richard Waters, autorii articolului din Financial Times. „Geografia este destin” – o formulă dacă nu în totalitate depăşită, cu siguranţă neîncăpătoare. „Tehnologia este destin” pare să fie motto-ul sub care ar putea fi sintetizată bătălia pentru supremaţie în secolul XXI.

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).