Articol de Alina Bârgăoanu
Textul Tratatului de la Aachen încheiat recent între Germania și Franța, este scurt și poate fi citit fără prea mare nevoie de interpretare. Rolul acestui scurt text nu este de a ghida în vreun fel cititorii, de a sublinia care ar fi pasajele importante; chiar cred că textul merită parcurs pentru ca fiecare să își formeze propria părere, potrivit lecturilor anterioare, capacității de înțelegere și perspectivelor mai generale asupra regiunii în care se află și România.
Îmi propun doar să împărtășesc câteva gânduri prilejuite mai întâi de știrea că un astfel de tratat va fi semnat, apoi de citirea propriu-zisă a textului și de consultarea unor reacții pe care le-a stârnit. Impresia care mi se consolidează este că avem de-a face cu un eveniment cu o semnificație aparte, care nu poate fi în nici un fel trecut cu vederea sau inventariat la categoria „PR” sau acțiuni „pur simbolice”. În treacăt fie spus, chiar și o astfel de interpretare, care ar reteza cu mult din semnificația tratatului, ar fi suficientă pentru a ne pune pe gânduri. Cu acțiunile „pur simbolice” nu te joci, mai ales în vremuri de răscruce, de polarizare, în care emoțiile pot influența jocul intern și international.
Dacă e să rămânem „doar” la acest nivel simbolic, fără a intra deocamdată în textul tratatului, pot fi exprimate câteva nedumeriri. Tratatul își propune să formalizeze, mai precis, să reînnoiască relația franco-germană, relația fondatoare a Uniunii Europene. Nedumerirea ar fi: era nevoie de această re-formalizare, re-fondare, motorul UE era „gripat”? În general, formalizarea sub formă de documente scrise intervine atunci când nivelul de încredere între doi actori este scăzut. Este adevărat că Uniunea se confruntă de ceva vreme cu falia Nord-Sud și că cele două țări fondatoare împărtășesc filosofii economice relativ diferite, se confruntă cu probleme structurale diferite. Să ne amintim, de exemplu, de „candoarea” cu care Președintele francez F. Hollande a răspuns, la un moment dat, întrebării: „Franța este un centru de putere al nordului sau o țară supraîndatorată și dependentă?”. „Câte puțin din ambele”. Dar, dincolo de această realitate a decalajelor de performanță economică, motorul franco-german funcționează, cel puțin potrivit declarațiilor și analizelor pe care le cunosc eu, la parametri care nu ar necesita încheierea unor tratate. Paralelismul cu Tratatul de la Élysée semnat în urmă cu 55 de ani nu se susține din acest punct de vedere: tratatul respectiv intervenea la puțin timp după cel de-al Doilea Război Mondial, nivelul de integrare între cele două state și la nivel european în general nu era în niciun fel similar etc.
Deci, dacă nu există nimic acut în relația franco-germană, de ce această simbolistică, repet, într-o perioadă în care simbolurile, emoțiile, resentimentele, anxietățile geopolitice sunt la cote mult mai ridicate decât de obicei? Om de comunicare fiind, mă întreb: pe cine vizează această simbolistică, care să fie publicul său țintă? Există și interpretarea că ar fi vorba (și) despre o mână întinsă Președintelui Macron, asaltat cum este de frământările interne. Este o interpretare validă, dar mă întreb: chiar își imaginează cineva că nemulțumirea aparent profundă din societatea franceză, căreia protestul virulent și prelungit al vestelor galbene i-a dat glas, ar putea fi oprită de fotografiile de pe coperta unor reviste precum The Economist, cu Macron în postura de salvator al Uniunii Europene? După interpretarea mea, în țări mai așezate și cu mai puține complexe istorice decât România, de exemplu, fotografiile de pe coperta publicațiilor internaționale sunt importante, desigur, dar nu înclină neapărat balanța. Îmi amintesc de ce spunea sociologul german Ulrich Beck în cartea sa „German Europe”: cancelarului german Angela Merkel îi este mai frică de alegătorii germani decât de Barack Obama.
Așadar, care să fie publicul țintă ar Tratatului? Europa Centrală și de Est, Marea Britanie? Statele Unite? Toate interpretări valide. Europa Centrală și de Est: „ar fi bine să nu accentuați impresia de că ați devenit o povară geopolitică, dacă vreți să rămâneți afiliați centrului european, acestea sunt regulile jocului”. Marea Britanie: „nu negociem, our way or the highway, Marea Britanie să își clarifice intențiile, noi ni le-am clarificat pe ale noastre”. SUA/ actuala administrație americană/ Președintele Trump: „Uniunea Europeană este autonomă”.
În momentul în care intri pe textul tratatului, interpretarea – cu accente terapeutice – potrivit căreia ar fi vorba „doar” de simbolistică devine și mai greu de susținut. Tratatul prevede lucruri cât se poate de concrete, expuse într-o manieră explicită, pragmatică, aproape managerială. Se vorbește despre „Consiliul de miniștri franco-german”, “zona economică franco-germană cu reguli comune”, „Consiliul experților economici franco-german”, „Forumul pentru viitorul franco-german”, „Consiliul de Securitate și Apărare franco-german”, „cooperarea cât mai strânsă între industriile de apărare”, „o abordare comună privind exportul de armament”, „Universitatea franco-germană”, „centrul franco-german pentru Inteligență Artificială”. Întâlniri și rapoarte regulate, consultări și puncte de vedere comune înaintea oricăror întâlniri și decizii majore la nivel european, ședinte de guvern comune, „lobby” pentru ca Germania să obțină un loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, instituții care să garanteze respectarea angajamentelor (Consiliul de Securitate este desemnat în mod explicit ca fiind organismul politic care să asigure angajamentele din zona industriei de apărare, a securității, a exportului de armament).
Există chiar prevederea că, în cazul unui „atac la adresa suveranității” uneia dintre semnatare, cealaltă va reacționa inclusiv „prin intermediul forței militare” – un fel de corespondent al celebrului Articolul 5 privind apărarea comună din Tratatul NATO. De altfel, acest punct a fost în mod special subliniat de către cancelarul german Angela Merkel în timpul ceremoniei de semnare a Tratatului; ocazie cu care a invocat, din nou, „nevoia de viziune pentru a crea, într-o bună zi, o armată europeană”. Cum era de așteptat, s-au reaprins discuțiile privind relația cu Statele Unite sau raportul dintre NATO și preconizata armată europeană. De fiecare dată când apar astfel de declarații din partea germană privind armata europeană, îi întreb pe colegii mei germani de la Centrul de Studii Europene de la Harvard ce înseamnă acest lucru, care este impactul acestor declarații în spațiul public german, există o preocupare la nivelului publicului, este vorba despre aprobare, despre respingere? Invariabil, colegii cu care am vorbit au spus că este vorba doar despre „empty talk”. Dar, revenind și la ideea de „pură simbolistică”, de ce să insiști cu „empty talk” (exprimarea, așa cum am spus, nu îmi aparține) și „pură simbolistică” pe teme cu mare potențial de polarizare și de divizare atât în interiorul Uniunii Europene, cât și în interiorul lumii transatlantice?
Citind textul Tratatului, impresia este aceea a unui tratat prin excelență bilateral, izbitor și fără menajamente de bilateral, dacă vreți, încheiat între statele aflate în inima procesului de integrare europeană. Un tratat bilateral încheiat în condițiile în care mantra discursului european – fie că este vorba despre reprezentanți ai instituțiilor europene (Comisie, Parlament), fie de reprezentanți ai principalor state membre (Germania, Franța) este cea a multilateralismului. Discursul cancelarului german de la Forumul Economic de la Davos s-a axat tocmai pe tema multilateralismului: „există această nouă abordare pe care o vedem astăzi, potrivit căreia mai întâi să ne vedem de interesele noastre și apoi să creăm o ordine care este bună pentru toți; am grave, grave îndoieli că aceasta este abordarea corectă”.
Aparenta contradicție între bilateralismul chiar ostentativ al Tratatului de la Aachen și mantra multilateralismului – într-o perioadă de aspră confruntare cu privire la viziunile asupra lumii și ordinii internaționale – a fost remarcată și de Sigmar Gabriel, membru al Bundestag-ului și fost ministru german de externe. Iar tentația Germaniei de „a fi guardianul unui status-quo care nu mai există” a fost analizată într-o cheie mai degrabă critică de către Thomas Bagger, un veteran al diplomației germane și al analizei de politică externă. Articolul, având titlul inspirat „The World According to Germany”, a fost publicat recent în Washington Quarterly.
Tratatul bilateral de la Aachen nu intră sub incidența abordării cu care Președintele Trump a câștigat alegerile din 2016, „America first”, abordare atât de criticată, chiar detestată, în Uniunea Europeană. Dar oare prevederile Tratatului, „simbolistica” lui, momentul semnării nu ar putea fi interpretate în cheia „Franța și Germania first”? Declarația lui Armin Laschet, ministrul-președinte al landului german Renania de Nord-Vestfalia și gazda ceremoniei de semnare, potrivit căreia tratatul reflectă tocmai faptul că cele două țări, Franța și Germania, se opun abordării „țara mea pe primul loc” pare, din această perspectivă, destul de puțin inspirată. Revenind la inspiratul titlu al articolului lui Thomas Bagger, aceasta să fie lumea potrivit Germaniei… și Franței?
Sursa foto: Wikimedia Commons
