Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Ni se spune pe mai multe voci că sărăcia în lume s-a restrâns în ultimele decenii. Că globalizarea a reprezentat un gen de antidot al acestei suferinţe vechi de când lumea. Dacă vom da la o parte populaţia care s-a smuls din strânsoarea sărăciei în China, India şi în alte câteva ţări asiatice, atunci vom vedea că, de fapt, cifrele nu sunt aşa spectaculoase. Da, sărăcia s-a mai restrâns dar nu la proporţiile impresionante care apar atunci când sunt incluse victoriile reale în lupta contra sărăciei din diverse ţări asiatice. Cum, globalizarea nu a avut nici un rol? Da, a avut. Fără procesul globalizării nici ridicarea Chinei şi, mai aproape de zilele noastre, a Indiei nu ar fi fost de conceput. De fapt, vrem să subliniem că restrângerea sărăciei a avut loc în urma unui efort naţional, a constituit rodul unor politici de sine stătătoare întinse pe ani de zile A existat un context favorabil numit globalizare, dar meritul este mai curând naţional.
Jan Goldin, o autoritate europeană şi mondială în domeniul dezvoltării ne pune la dispoziţie unele date care ilustrează, din nou, că un fenomen cum este sărăcia capătă noi forme, migrează de pe un continent pe altul, într-un cuvânt se rostogoleste. Cele mai bogate 20 de procente din populaţia lumii deţin ¾ din venitul global şi consumă 80 de procente din resursele mondiale, în timp ce cele mai sărace 20 de procente din populaţia lumii consumă mai puţin de două procente din resursele planetei. S-a schimbat ceva? Cu mici modificări, situaţia aceasta se menţine cam la fel de ani buni de zile. Unde trăiesc săracii lumii în momentul de faţă? Cu 20 de ani în urmă, 90 la sută dintre ei trăiau în ţări cu venituri modeste; astăzi, aproximativ trei pătrimi din miliardul de oameni cei mai săraci din lume locuiesc în ţări cu venituri medii. Aici este schimbarea.
Este ca şi cum sfera de cuprindere a sărăciei ar fi fost stabilită de un areopag planetar ; prin urmare, ea nu scade în mod absolut, ci doar este împinsă dintr-o ţară în alta, dintr-o zonă în alta. Actorii care au căpătat anvergură pe scena internaţională – în primul rând emergenţii – caută să o alunge din propria ogradă. Unde poposeşte şi se cuibăreşte sărăcia? Unde găseşte teren slab. În ţările care au crezut că sărăcia este o suferinţă care, o dată alungată sau îndepărtată nu se mai întoarce. Sau în statele care au continuat să se hrănească cu iluzii: globalizarea, integrarea europeană etc, etc. Încă o dată, aceste procese reprezintă contexte favorabile, dacă vreţi invitaţii la dezvoltare; dar nu echivalează cu dezvoltarea însăşi.
Un exemplu este oferit chiar de situaţia din ţara noastră. O investigaţie recentă făcută în cadrul proiectului „Starea naţiunii” arată că din momentul integrării ţării noastre în UE decalajele faţă de statele europene dezvoltate nu au scăzut, ci au crescut. Ca şi decalajele interne între regiuni, între mediul rural şi urban. Este cumva UE vinovată de această situaţie? Nicidecum, pentru că ritmul de absorbţie a fondurilor europene a fost foarte scăzut. La un astfel de ritm de absorbție mediu, România are nevoie de circa 100 luni pentru a absorbi fondurile care îi stau la dispoziţie iar ciclul bugetar european are 60 luni. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu a existat un centru coordonator, care să supravegheze spre ce obiective sunt orientate fondurile respective, cu ce eficienţă sunt cheltuiţi banii.
Experienţa istorică arată că trecerea de la stadiu de ţară cu venit modest la cel de ţară cu venit mediu este un proces mai lesnicios. Conform unui studiu din 2012 al Băncii Mondiale, din 101 economii cu venit mediu în 1960, doar 13 au reușit această din urmă transformare. Printre acestea se numără Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Puerto Rico, Singapore şi Israel. Majoritatea statelor cu venituri medii nu au reuşit să treacă examenul promovării. Mai mult, au cunoscut stagnarea economică, uneori chiar recesiunea. Şi au rămas prinse în capacana venitului mediu. Tipice în acest sens sunt ţările din America Latină şi din fostul sistem socialist. Deci în acel moment eram înscrişi în cursă. Cum stăm astăzi?
Să facem mai întâi referire la eforturile impresionante ale unei ţări pentru a ieşi din această capcană. Economiştii dezvoltării precizează că noul stadiu trebuie să fie el însuşi sustenabil, adică să fie alimentat de o productivitate mai mare, de inovaţie, de un alt tip de calificare a forţei de muncă; într-un cuvânt de elemente calitative ale dezvoltării. Este deci o tranziţie foarte complicată care cere, poate înainte de toate viziune şi bună guvernare. Va reuşi China să treacă acest prag? Autorităţile sunt prudente în a face evaluări dar nu ezită să precizeze ce perspective ar deschide pentru China această transformare. Iată declaraţia ministrului de finanţe, care a admis că sunt doar 50 la sută şanse ca ţara sa să promoveze „în prima ligă” a economiilor lumii. Dar a ţinut să adauge: „dacă acest lucru se va întâmpla, atunci China va dispune de o economie cum nu a mai cunoscut lumea”.
Am făcut aceste precizări pentru a ne da seama mai bine unde şi cum se mişcă lumea. A ieşi din capcana venitului mediu ar trebui să reprezinte adevăratul program de ţară al României. Dar noi nici nu ne punem această problemă, necum să începem să o rezolvăm. Priviţi la dinamica ţărilor din regiune. Înainte de 1990, PIB-ul României reprezenta cam 60% din cel al Poloniei. Astăzi, el este mai puţin de 40 de procente. Acest decalaj instalat se regăseşte mai în fiecare domeniu, în agricultură, în cercetare, oriunde doriţi dumneavoastră. Ca să nu mai vorbim că, de pildă, pe relaţia cu Ungaria avem un deficit de 2 miliarde, iar cu Polonia de peste un miliard.
Deci unde ne aflăm? Din punct de vedere strategic, nicăieri. Plouă cu programe, dar nu ştim unde ne îndreptăm, ce ţinte avem, ce realizări ne propunem în următorii ani şi într-o perspectivă de termen mediu cel puţin. Este imperios nevoie de un cvasiconsens politic prin care să fie adjudecate obiective de la care nimeni să nu se mai abată. În condiţiile fărâmiţării politice de astăzi nu putem decât să ne deplângem rămânerea în urmă…
