Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Citește și „Salvăm UE sau salvăm refugiații?”, se întreabă Der Spiegel
Ultimul număr al revistei The Economist (November 7th-13th, 2015) publică pe copertă, cu litere mari, titlul „The indispensable european”, însoţit de fotografia cancelarului german. Titlul nu ne inspiră, aşa cum, în alte momente, nu ne-a inspirat nici când ideea cuprinsă în această formulă se referea nu la un lider, ci la o naţiune: the indispensable nation. A corela univoc soarta unei comunităţi de existenţa şi activitatea unui lider ni s-a părut, întotdeauna, prea mult. Există alte forme de a pune în lumină meritele, contribuţiile care pot fi de excepţie; formula ca atare induce o micşorare vizibilă – şi nu tocmai normală – a rolului celorlalţi (colegi, partide, state, comunităţi).
Dincolo de formulă, există o întrebare foarte importantă: care va fi traiectoria politică a doamnei Merkel în perioada următoare? Care ne priveşte pe toţi cetăţenii europeni. Pentru că Angela Merkel este cancelarul celui mai puternic stat european, statul cu un cuvânt greu de spus, uneori prea greu, în toate deciziile majore ale Uniunii. Într-adevăr, cancelarul se confruntă poate cu cea mai dificilă situaţie de când exercită această funcţie. Politica uşilor deschise pentru migraţie susţinută de domnia sa a divizat populaţia, a generat tensiuni reale în partidul pe care îl conduce, în relaţiile dintre acest partid şi aliatul său bavarez, CSU. Au apărut contestaţii, s-au organizat mitinguri în care s-a scandat „Cartonaşul roşu pentru doamna Merkel” sau „Merkel trebuie să plece”.
Poziţia doamnei Merkel faţă de valul de imigranţi are multe vulnerabilităţi. Nu atât în conţinutul său, cât mai ales în forma sub care a fost adoptată. Angela Merkel a spus… Se pare că poziţia pe care a prezentat-o de la început nu a fost dezbătută nici în sânul propriului partid. Apoi, a venit ideea cotelor obligatorii. S-au întâlnit Angela Merkel şi Francois Hollande şi decizia a fost adoptată. Este o poziţie care exprimă mai degrabă un „imperialism moral” decât valorile adevărate ale Uniunii. Eram în perioada în care se dezbăteau „cotele obligatorii” în Marea Britanie. Un cetăţean obişnuit cu care beam o cafea – cetăţean obişnuit, dar locuitor al unei ţări care practică democraţia de câteva sute de ani – mi-a spus jumătate surprins, jumătate revoltat: Paul, dar aşa se iau deciziile în Uniune? Nu este întâmplător că sondajele privind Brexit-ul au început să arate un gen de basculare a opiniei publice în favoarea ieşirii din Uniune o dată cu izbucnirea crizei migraţiei.
Problema mare este că, odată cu criza imigranţilor, Angela Merkel nu a mai fost Angela Merkel. A ieşit din imaginea sa consacrată, de lider prudent, chiar extrem de prudent, de suporter decis al politicii paşilor mărunţi (atât de prudent încât atitudinea sa a născut un nou termen, un neologism – merkeln – care înseamnă chiar a amâna decizii importante). Uneori a fost criticată pentru prudenţă, pentru preferinţa sa de a lua deciziiile doar în ultimă instanţă, dar această atitudine i-a construit prestigiul şi respectul. Statura de cel mai proeminent om politic european. Acum, dintr-o dată, Angela Merkel precizează decis: „Dacă vom începe să ne cerem scuze pentru faptul că ne arătăm înţelegători în faţa unei situaţii deosebite, atunci aceasta nu este ţara mea”. Paradoxal, determinarea cancelarului a apărut pe fundalul unei situaţii prin excelenţă mişcătoare, nesigure, care cerea o Angela Merkel prudentă – prima Angela Merkel – şi nu cancelarul dispus chiar să fie sever cu judecata propriei ţări. Imigranţii au tot continuat să vină. Populaţia a început să dea semne de nemulţumire; landurile, care în Germania au putere reală, nu au avut alegere şi au transmis nemulţumirea „mai sus”, uneori în cuvinte lipsite de menajamente; iar primul dintre aceste landuri a fost chiar Bavaria. În timp ce cancelarul susţinea We can do it, tot mai mulţi oficiali de la nivelul landurilor răspund: No, we can’t, it’s too much. De aici şubrezirea poziţiei politice a cancelarului. De aici scăderea de circa 10 procente în sondaje numai în acest an.
Foto: Kleinschmidt / MSC, sursa: https://www.securityconference.de/uploads/tx_tvmediacenter/MSC15_SAT_Kleinschmidt_Merkel.jpg
Fireşte, Uniunea ar avea mult de suferit dacă Angela Merkel ar părăsi poziţia pe care o deţine. Ar fi expresia unui tip de instabilitate politică instalată chiar la nivel european. Analizele mai adânci asupra vieţii politice germane precizează că în fundal creşte statura politică a ministrului de finanţe, Wolfgang Schäuble. Pe care publicul din ţara noastră îl reţine doar prin prisma ultimei sale poziţii oficiale, cea de ministru de finanţe. Wolfgang Schäuble este însă o proeminentă figură politică a partidului, un om care a lucrat cu Helmuth Kohl şi care, în momentul de faţă, întruneşte o foarte bună apreciere la nivelul Uniunii Creştin Democrate. Chiar peste cea de care se bucură Angela Merkel. Wolfgang Schäuble a avut o adevărată coliziune cu preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, chiar pe tema imigranţilor.
În timp ce Weidmann afirma că „ţara poate să suporte costurile generate de criza refugiaţilor fără riscul de a dezechilibra bugetul”, ministrul de finanţe a avut o poziţie de adevărat cancelar: „Este nevoie ca Germania să trimită un mesaj clar lumii, anume că a atins limita capacităţii sale de a ajuta valul de migranţi europeni”. Unii analişti consideră chiar că soarta de cancelar a Angelei Merkel depinde mult de poziţia lui Schäuble: „ministrul de finanţe ar putea să salveze sau să scufunde cancelarul german”, titrează o publicaţie. După opinia noastră, vizita în Turcia, efortul cancelarului de a convinge Ankara să fie mai parcimonioasă în a permite celor aproximativ 2 milioane de refugiaţi, aflaţi pe teritoriul său, să ajungă în Europa, discuţiile cu Austria pentru a fi şi ea mai selectivă în a primi pe imigranţi, tocmai pentru a ajunge cât mai puţini în Germania, întâlnirea pe care Angela Merkel a avut-o cu Horst Seehofer, preşedintelele CSU din Bavaria, toate acestea vor putea îndrepta lucrurile spre un tip de liniştire.
În ceea ce ne priveşte, am ridica o singură întrebare. Ar fi putut avea Angela Merkel poziţiile la care am făcut referire – cu deosebire cea referitoare la cotele obligatorii – dacă ştia că la Paris are un partener nu atât de flexibil, care ţine ca marile decizii să fie asumate de către toţi membrii Uniunii? Sau la Londra? Nu, nu ar fi corect să proiectăm totul asupra cancelarului Merkel. Să privim şi la poziţiile Parisului şi Londrei, la tăcerea culpabilă a Parisului şi la indecizia împinsă dincolo de marginile acceptabile a Londrei. Pe fundalul unor asemenea tăceri, ezitări, amânări apar surprizele. Lăsăm cititorului dreptul de a răspunde la întrebarea formulată în titlu. Noi nu am dori decât să formulăm un subtilu: liderii de la Paris şi Londra nu ar trebui să fie şi ei „indispensabili europeni”?
