„Salvăm UE sau salvăm refugiații?”, se întreabă Der Spiegel

Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene

Nu îmi propun ca, de dragul expresivității, să identific puncte comune acolo unde acestea nu există, dar mă frapează un lucru. În două momente cruciale, cu valoare existențială pentru Uniunea Europeană, cancelarul german Angela Merkel a părut că subestimează forța propriilor declarații. Primul moment: declanșarea crizei euro odată cu devoalarea situației financiare a Greciei; al doilea: luarea cu asalt a granițelor Uniunii Europene de către refugiați. Caracterizarea ambelor momente ca având valoare existențială pentru Uniunea Europeană îi aparține chiar cancelarului german. În momentul declanșării crizei euro, una dintre primele reacții publice ale Angelei Merkel a fost aceea că grecii trebuie să își vadă de propriile finanțe; în general, că fiecare țară trebuie să își vadă de salvarea propriilor bănci. Știm ce a urmat. Bail-out-uri peste bail-out-uri (trei numai pentru Grecia). Salvarea băncilor pe seama statelor și a contribuabililor. Plus un continent divizat între țări creditoare și țări debitoare, un continent construit și organizat exclusiv pe relația creditor-datornic. Plus lipsa unei viziuni clare cu privire la ce se va întâmpla, totuși, cu moneda unică, cu Nordul, cu Sudul. Plus „bail-out”-ul pe care Germania îl plătește în fiecare zi pentru a „șterge” urmele lăsate în conștiința publică de mesaje de genul „al treilea Reich (economic)”. G. Soros avea probabil dreptate să afirme în ultima sa carte, „Tragedia Uniunii Europene”: „Uitați-vă […] la ce s-a întâmplat când cancelarul Merkel a insistat ca fiecare țară în parte să se ocupe de salvarea propriilor bănci. Retrospectiv, putem spune că acela a fost primul pas în procesul de dezintegrare”.

Care a fost reacția cancelarului german în cazul refugiaților? Refugiații, mai precis, „cei care fug din calea războaielor și a persecuțiilor politice”, sunt bineveniți în Germania; nu există limite în ceea ce pivește numărul celor care vor putea primi azil politic în Germania. Mesajul a circulat instantaneu prin social media, a electrizat audiențele, fie că este vorba despre refugiați sau despre cetățeni din Uniunea Europeană, germani și nu numai (este un aspect care ar merita o analiză de sine stătătoare, care să evidențieze emoția creată de social media, căreia cu greu i te mai poți opune, dar care lasă puține lucruri în urmă). Este greu de stabilit o legătură de tip cauză-efect între mesaj și accelerarea/îngroșarea fluxurilor de refugiați către Germania, dar este relativ simplu să constați că ideea potrivit căreia Germania poate primi oricât de mulți refugiați a reprezentat o subestimare a situației de pe teren, a intrat chiar în contradicție flagrantă cu aceasta.

Am sesizat câteva inadvertențe în legătură cu acest mesaj, în sensul că a fost contrazis fie de alte mesaje, fie de acțiuni și decizii propriu-zise. În primul rând, la mai puțin de o săptămână de la declarația respectivă, Germania a reintrodus controalele la granița cu Austria. În al doilea rând, declarația că Germania poate primi refugiați – „fără limită superioară” –intră în contradicție cu decizia ulterioară luată la nivel European de a stabili cote obligatorii pentru statele membre. În al treilea rând, registrul în care a fost încadrat mesajul cancelarului german s-a dorit unul al moralității: primirea refugiaților reprezintă o obligație morală. Numai că acest registru al moralității nu a fost susținut de alți oficiali germani de rang înalt, ci chiar contrazis. Aceștia au agreat primirea refugiaților, numai că argumentele s-au situat în registrul analizei cost-beneficiu (registru care are puțin de-a face cu cel al moralității): refugiații sunt „buni” pentru piața muncii, Germania se află într-o suferință demografică accentuată, are mai degrabă de câștigat din integrarea lor pe piața muncii etc. Ce are de-a face analiza de tip cost-beneficiu cu dimensiunea morală, lansată de cancelarul german? Și dacă Germania nu s-ar confrunta cu probleme demografice, înseamnă că ar construi ziduri și garduri cu sârmă ghimpată precum Ungaria? Mai mult, chiar acest argument de tip cost-beneficiu, legat de „bucuria” cu care germanii îi așteaptă pe refugiații tineri pentru a-i integra pe piața muncii, intră în contradicție cu statisticile UE referitoare la șomajul în rândul tinerilor, mai ales al tinerilor din Sudul european, cel care a resimțit cel mai crunt efectele crizei euro. De ce Germania răsuflă ușurată că, în sfârșit, ar fi găsit un bazin de tineri educați, pregătiți, dornici de muncă și nu a apelat la acest bazin, mult mai accesibil, aflat chiar în interiorul UE? Și, dacă tot este să vorbim de solidaritate, de ce nu a existat solidaritate cu grecii? Fie că ar fost vorba despre o solidaritate gândită în termeni pragmatici (costuri/beneficii, inclusiv simbolice), fie în termeni morali.

Nu sunt foarte sigură că am sistematizat suficient de clar aceste inadvertențe, poate nici nu sunt inadvertențe. Dar este aproape cert că, așa cum sublinia și articolul de fond al publicației germane Der Spiegel din 21 septembrie, „în problema refugiaților, Angela Merkel a pornit, de una singură, pe un drum cu totul special, anatemizată de est-europeni și abandonată de britanici. Țara vecină, Austria, o aplaudă politicos, dar este foarte fericită atunci când refugiații își continuă drumul nestingheriți spre Germania” (Merkel’s refugee policy divides Europe).

Am vorbit la începutul articolului despre posibile asemănări între mesajele transmise la începutul crizei euro și cele transmise la începutul crizei refugiaților (bănuiesc că suntem de acord că ne aflăm de abia la începuturile crizei refugiaților). În sensul că, în ambele situații, a fost subestimat impactul pe care îl pot avea declarațiile unui lider de o asemenea anvergură. Cuvintele sunt o formă de acțiune, adevăr consacrat în cartea de căpătâi a pragmaticii, „How to do things with words”.  Contrar credinței populare sintetizate în expresia „doar am spus, n-am dat cu parul”, cuvintele dau cu parul: influențează realitatea, interferează cu ea, o ocultează, o amplifică, uneori chiar o creează.

Revin la afirmația lui Soros despre declanșarea crizei euro: mesajul inițial al Angelei Merkel „a fost primul pas în procesul de dezintegrare”. Din nou, se poate discuta în jurul verdictului „dezintegrare”, dar se poare afirma cu destulă siguranță că mesajul și mai ales felul în care acesta a interferat cu acțiunile piețelor financiare, cu cele ale liderilor naționali și europeni, au multiplicat, nici nu se știe de câte ori, costurile salvării – costuri pentru Germania, pentru Grecia, pentru UE. Dacă adjudecăm ideea unei anumite similirarități, ce efecte va avea mesajul de altfel plin de generozitate și imbatabil din punct de vedere moral și uman al cancelarului german? Cum va arăta Uniunea Europeană atunci când criza refugiaților se va fi încheiat? Adaug la această întrebare fără răspuns una formulată chiar în articolul mai sus amintit din Der Spiegel. Salvăm refugiații sau salvăm Uniunea Europeană?

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).