Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Viaţa a făcut să mă intersectez cu Helmut Kohl de trei ori, de fiecare dată însoţind delegaţia oficială a României. Prima dată, la Essen, în 1993. Era prima întâlnire care marca o deschidere faţă de România, după o perioadă de oarecare izolare pe plan internaţional. Helmut Kohl ne-a apărut cald, înţelegător faţă de situaţia ţării noastre şi a altor state din zonă, doritor să sprijine procesul de aderare. Arareori întâlneşti un om înflăcărat şi un om cu viziune. Acestor calităţi le şi consacrăm rândurile de faţă.
A doua oară a fost la Budapesta, în 1994, la o reuniune OSCE. Participau circa 40 de şefi de state sau de guverne. La încheierea reuniunii, peste o sută de maşini aşteptau să preia delegaţiile. Vă daţi seama ce coadă imensă? Cancelarul german nu a mai aşteptat şi a pornit pe jos. „Gărzile de corp” pur şi simplu au început să alerge pentru a ţine pasul cu cel al cancelarului, care avea, să nu uităm, o înălţime impresionantă, 1,93 metri. În sfârşit, la Cannes în 1995, la un summit european. După încheiere, cancelarul german iese însoţit de preşedintele francez, Jacques Chirac. Dintr-o dată, Helmut Kohl se îndreaptă spre zecile de persoane care aşteptau pe stradă şi le întinde mâna. Din nou, un moment de încurcătură pentru „gărzile de corp”. Mulţimea a fost electrizată de gestul omului politic german. Aplauzele nu mai conteneau…
Din respect pentru cititorii revistei noastre, mai adăugăm acestui portret conturat foarte sumar două elemente, relevate în analizele de profil. Sfârşitul anilor 1980 a prins Germania într-una dintre cele mai dificile perioade din existenţa sa. Războiul rece se încheia văzând cu ochii, în noiembrie 1989. Zidul Berlinului se prăbuşea, dar reunificarea germană nu era decisă. Acel moment extrem de complicat a găsit la conducerea Germaniei un om debordând de energie, care a făcut din reunificare crezul său politic. Înţelegând rolul decisiv pe care urma să-l joace poziţia Moscovei, a zburat în capitala Rusiei fără să-şi mai anunţe ministrul de externe. Iar ambasadorul a fost informat cu 20 de minute înainte de aterizare. Ce a discutat cu fostul lider Mihail Gorbaciov? Istoria va releva. O altă situaţie înfăţişată de revista Foreign Affairs. Întâlnire cu Mihail Gorbaciov, la sfârşitul anului 1989. Se discuta, evident, problema reunificării. Helmut Kohl a reuşit să smulgă de la Mihail Gorbaciov aprobarea reunificării monetare. Ceea ce însemna pasul decisiv spre reunificarea politică. Atât de bucuros a fost cancelarul german de victoria obţinută, încât nu a mai mers la hotel şi s-a plimbat prin Piaţa Roşie până spre orele dimineţii. Helmut Kohl a reprezentat personalitatea aleasă de istorie să asume destinul ţării sale într-un moment de răscruce. Aşa încât, nu este nimic exagerat în a-l considera pe Helmut Kohl „părintele reunificării germane”.
În anii care au urmat, cancelarul german s-a consacrat reconstrucţiei Uniunii Europene, creării monedei unice, consolidării relaţiei preferenţiale cu Franţa şi preşedintele său, François Mitterrand. Fără aceşti doi lideri, ar fi fost de neconceput paşii făcuţi de Uniunea Europeană în direcţia propriei consolidări. Eforturile lor conjugate au condus la extinderea Uniunii, la introducerea monedei unice, la un proces de reconstrucţie în acord cu noul stadiu în care se afla Europa în acel moment. Ei au aşezat Uniunea pe o direcţie de integrare reală. Moneda unică a reprezentat măsura cea mai expresivă a noului stadiu de integrare. Şi să nu uităm la ce a renunţat Koh, la marca germană, la emblema Germaniei moderne.
Astăzi, mulţi analişti asociază criza şi dimensiunile sale cu existenţa monedei euro. Este o dezbatere largă în care nu este momentul să intrăm. Pentru a respecta memoria fostului cancelar german, dorim să menţionăm că înaintea Conferinţei de la Maastricht, Helmut Kohl a subliniat că funcţionarea euro solicită o serie de paşi concreţi, cum ar fi „un anumit tip de uniune politică” regândirea rolului Băncii Centrale Europene, că o uniune monetară este un „castel de nisip” fără aceste măsuri. Faptul că nu s-a progresat în aceste direcţii nu poate fi imputat celor doi lideri europeni care au jucat la începutul anilor `90 rolul pe care părinţii întemeietori l-au avut la începutul anilor `50.
Astăzi, ne aflăm într-o altă etapă de evoluţie a UE, care solicită aceleaşi măsuri cu faţa la viitor pe care Kohl şi Mitterrand le-au luat la vremea lor. Din păcate, ele întârzie. Centrul de greutate al preocupărilor s-a mutat la nivel naţional. Inclusiv în cazul Germaniei, care ar trebui să fie locomotiva procesului de integrare. Într-una dintre puţinele sale ieşiri publice din ultimii ani, Helmut Kohl a criticat Germania că s-a depărtat de „ethosul“ de altădată, afirmând deschis că dacă ţara sa nu-şi va găsi „busola” care i-a ghidat acţiunile în raport cu partenerii externi, „consecinţele ar fi catastrofale: s-ar pierde baza încrederii, s-ar instala un sentiment de nesiguranţă şi, în cele din urmă, Germania ar putea fi izolată”.
Acesta este şi complimentul major pe care oamenii şi istoria îl aduc marilor personalităţi: le duc dorul. În speranţa că spiritul lor va reveni în cugetele altor personalităţi care să ducă mai departe valorile care au consacrat Uniunea.
