Dictatura emoţiilor

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

De curând, un fost lider al serviciilor secrete americane, Mike Flynn, care a activat în Orientul Mijlociu şi, apoi, a făcut parte din echipa lui Barack Obama, a acordat un interviu revistei germane Der Spiegel. O idee ni s-a părut extrem de actuală: rolul emoţiilor, mai ales al emoţiilor intense în orientarea greşită a deciziei strategice.

Specialistul american analizează această influenţă toxică pe cazul intervenţiei în Irak şi, apoi, al tuturor consecinţelor care au decurs de aici (inclusiv apariţia ISIS). Arareori am întâlnit o analiză mai sinceră, mai pătrunzătoare, concluzii mai percutante. Să-l ascultăm: „Când au avut loc evenimentele din 11 septembrie, emoţiile ne-au copleşit, iar răspunsul nostru a fost «De unde vin aceşti bastarzi? Să mergem să-i nimicim. Să-i capturăm». În loc de a ne întreba de ce ne-au atacat, noi ne-am întrebat de unde vin. În felul acesta, din punct de vedere strategic, am urmat o direcţie greşită. [….] Oricât de brutal a fost Saddam Hussein, a fost o greşeală eliminarea lui… Aceasta este lecţia istorică: a fost un eşec strategic să mergem în Irak. Istoria nu va fi şi nu trebuie să fie îngăduitoare cu această decizie”.

„Emoţiile ne-au copleşit”, aceasta este formula cheie a textului şi a judecăţilor făcute de autorul american. Îl putem învinui acum pe George Bush Jr. de invadarea Irakului? Ceea ce putem spune este că fostul preşedinte al Americii s-a situat în fruntea valului de emoţie, când el trebuia să se smulgă din îmbrăţişarea ei vicleană. Să amâne decizia şi, oricum, să situeze acţiunea care urma să fie îndreptată împotriva lui Sadam Hussein şi a regimului său şi într-o perspectivă strategică. Emoţia este dominatoare, am putea spune chiar egoistă. Când se instalează, inhibă celelalte facultăţi ale noastre. Angajează atât de mult trăirea, încât nu lasă prea mult loc judecăţii aşezate. În plus, devine intolerantă. Nu face casă bună cu ideea diferită, de cea opusă nici nu mai vorbim. Mai ales când este vorba despre o intensă trăire colectivă, stimulată de un eveniment şoc, emoţia este atât de puternic direcţionată încât nu acceptă să fie contrazisă. În cazul în care acest lucru se întâmplă, răspunsul său este format din etichete necruţătoare la adresa celui sau celor care au opinii diferite. De aceea, oamenii care reuşesc să se detaşeze evită să se pronunţe, preferă să stea la adăpost de dezlănţuirea opiniei colective.

Cum se ştie, emoţia arde, se consumă repede. Rămân, după aceea, decizia luată sub imperiul emoţiei, consecinţele cu care urmează să se confrunte nu doar liderii care au luat decizia, nu doar grupurile sau generaţia care au susţinut respectiva decizie, ci şi urmaşii, chiar urmaşii urmaşilor. Pentru că, aşa cum surprindea specialistul american, emoţia viciază substanţa strategică a deciziei. În sfârşit, după ce că a fost luată în împrejurări cu totul speciale, decizia luată sub imperiul emoţiei mai prezintă o caracteristică: recunoaşte anevoios greşeala pe care o ascunde şi o exprimă. Trec ani de zile până vin noi lideri, o nouă generaţie care are tăria să recunoască greşeala şi, mai ales, să schimbe direcţia.

Când citeam interviul specialistului american, gândul ne-a dus automat la România. Am putea numi un moment important din istoria ultimilor 26 de ani care să nu se fi desfăşurat pe un fundal emoţional puternic? Începând cu răsturnarea de sistem politic din decembrie 1989 şi terminând cu recenta schimbare de guvern prilejuită de tragedia de la Clubul Colectiv. Ingredientul emoţional este, am putea spune, regula la noi. De aceea şi calitatea deciziilor este cum este. Ceea ce lipseşte României este o minimă limpezime strategică. În mod sigur, ea poate fi pusă în legătură şi cu momentele emoţionale în care, practic, se impune public o decizie. Astfel, hotărârea respectivă îmbracă un caracter imperativ, ca singura formulă posibilă căreia este bine să nu te opui. Dacă, totuşi, o faci, încep să apară etichetele politice care echivalează cu o condamnare, dacă nu chiar cu o excomunicare.

Pe fundalul de emoţie prilejuită de schimbarea „de regim” din 2004, imediat au fost promovate legile justiţiei şi ale proprietăţii. De fapt, s-a statuat restitutio in integrum. A mai procedat vreo ţară din jurul nostru la o asemenea restituire? Cu siguranţă, nu! Nu s-a fixat nici o limită de timp (de la ce dată sunt recunoscute proprietăţile?), nici valorică. Aşa se face că s-au restituit sate întregi, ceea ce ne proiectează într-o epocă a şerbiei; s-au restituit şcoli, spitale şi s-au revendicat până şi intersecţii de drumuri sau chiar Sfinxul și Babele. A trebuit să vedem pe mâna cui au ajuns proprietăţile revendicate de cei în drept pentru a începe să ne întrebăm dacă am făcut bine nu când am încercat să îndreptăm o nedreptate, ci când nu ne-am îngrijit să o facem cu măsură şi, mai ales, să nu creăm o altă nedreptate. Cu sfială spunem că relatările presei despre aceste nedreptăţi – care ne înfioară, pe drept cuvânt – nu reprezintă decât vârful aisbergului. Pentru că s-au retrocedat ţinuturi întregi cu valoare strategică, suprafeţe întinse pe care statul român le mai despăgubise o dată. Va trebui să treacă ani ca să înţelegem că, printr-o reglementare grăbită, a fost bulversată societatea românească fără a şti când şi dacă se va mai aşeza vreodată în matca firească; avem în vedere matca dezvoltării, în afara căreia nici un popor nu poate progresa cu adevărat. Legea de care vorbim poartă cu sine cea mai gravă suferinţă: a fost luată nu cu faţa la societatea românească de astăzi, la funcţionarea ei, la viitorul ei. Vânzarea precipitată a unor mari suprafeţe de pământ – acţiune care, din nou, particularizează România în spaţiul central şi est-european – nu este decât o continuare a legii strâmbe adoptate atunci.

Tot pe fundal emoţional a avut loc şi recenta schimbare de guvern. Precipitată, cum îi şade bine unei decizii inspirate de o trăire emoţională puternică. S-a întâmplat o tragedie, ar putea veni o obiecţie. Dar în Franţa nu a fost o tragedie şi mai mare, în America nu s-a întâmplat, tot într-un club, o tragedie şi mai îngrozitoare? A picat guvernul? Tehnocraţi, specialişti, oameni noi, nepătaţi, au fost cuvintele vehiculate, cu aparenţă de argument. O întrebare nu s-a mai ridicat: pe cine reprezintă tehnocraţii, cu sau fără ghilimele? Întrebare-cheie, când este vorba despre democraţie. Au venit de la Bruxelles, din mediul privat, de la mari companii, ni se repetă din nou. Să înţelegem că noii guvernanţi reprezintă Bruxelles-ul, companiile respective, ori pe noi, cum ar cere regula de bază a democraţiei. Cum putem şti? Vom descoperi, cu siguranţă, dar peste câţiva ani. Când nu mai este, practic, nimic de făcut. Sau, în orice caz, foarte puţin. Tehnocraţii se vor întoarce de unde au venit. Emoţia se va risipi şi ea. Rămâne de făcut doar decontul. De aceea, în România se îngustează până şi orizontul de speranţă…

 

Paul Dobrescu

 

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).