Articol de Alina Bârgăoanu
Termenul de „fake news” a explodat pur şi simplu în spaţiul public în contextul alegerilor prezidenţiale americane din 2016. De atunci, continuă să domine conversaţiile politicienilor, ale experţilor, ale jurnaliştilor și ale oamenilor obişnuiţi. A intrat în bătălia politică utilizat pentru a ataca sau ridiculiza adversarii politici, pentru a discredita informaţiile sau punctele de vedere nefavorabile, pentru a face referire la o presă ostilă. În general, a devenit o modalitate foarte accesibilă de a expedia orice dezbatere mai profundă: „mai lasă-ne, domnule, cu fake news-urile astea!”.
Termenul a alunecat pe această pantă care nu este foarte fertilă din punct de vedere analitic. Dar preocuparea legată de fenomenele mai ample care sunt puse uneori de-a valma sub termenul umbrelă de „fake news” rămâne, este una constantă, chiar în creştere, aş putea spune. Papa Francisc a simţit nevoia ca, de Ziua Internaţională a Comunicării (24 ianuarie), să rostească un discurs exact pe această temă, vorbind nu despre „ştiri false”, ci despre „ştiri plauzibile, veridice”. Şi alte voci pregnante ale spaţiului public s-au pronunţat pe această temă, cum ar fi George Soros, Kofi Annan, Francis Fukuyama, sau Henry Kissinger. Subiectul a ajuns chiar şi în paginile unor publicaţii prestigioase precum “Foreign Affairs” sau “The Economist”, publicaţii care, prin profilul editorial, dau puţină atenţie unor teme precum comunicarea, opinia publică, mass media, platformele digitale.
Reflecţia teoretică se maturizează. Au apărut deja cărţi care evită o discuţie exclusiv „la zi” a fenomenelor fake news, dezordine informaţională, haos informaţional, dezinformare digitală, evită pendularea între extreme – tehno-optimismul sau pesimismul 2.0 şi plasează analiza într-un tablou mai bogat, luând în considerare schimbările tectonice în plan geopolitic, tehnologic, economic, socio-demografic sau cultural. Nu sunt foarte multe exemple, sau poate nu le cunosc eu, dar pot indica lucrarea lui Niall Ferguson, The Square and the Tower: Networks, Hierarchies and the Struggle for Global Power (2017), sau cea a lui Timothy Garton Ash, Free Speech. Ten Principles for a Connected World (2016). În seria unor astfel de reflecţii teoretice nuanţate, plasez şi cartea Truth Decay. An Initial Exploration of the Diminising Role of Facts and Analysis in American Public Life (2018), scrisă de Jennifer Kavanagh şi Michael D. Rich. Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe unul dintre autori, Michael D. Rich, în cadrul unei dezbateri organizate la Bruxelles pe tema „Confronting Truth Decay”. Momentul dezbaterii nu ar fi putut fi mai potrivit, exact ziua în care Mark Zuckerberg era audiat în Parlamentul European. Ca să nu mai vorbim şi despre faptul că traversăm o perioadă absolut zbuciumată în ceea ce priveşte relaţiile transatlantice, reconfigurarea alianţelor convenţionale, războiul declaraţiilor, bătălia pentru agendă şi pentru impunerea perspectivei dominante.
Cartea mi-a atras atenţia mai ales ca urmare a titlului, a metaforei pe care o propune: adevărul – „o ruină”, „o construcţie lăsată în paragină, lăsată de izbelişte”, „în proces de descompunere”, de „degradare”. Rămânând doar la nivelul titlului, am avut chiar o reacţie: încă o carte despre „post-adevăr”, încă o căutare utopică a „adevărului filosofic”, încă o lecţie despre cum ar trebuie să revenim la o perioadă glorioasă când „adevărul” putea fi cunoscut, când „adevărul” era apreciat? Citind cartea şi apoi ascultându-l pe unul dintre autori în timpul dezbaterii menţionate, am avut plăcerea să constat că tocmai această perspectivă a fost evitată, aceea de a vorbi despre „adevăr” în sens filosofic, despre ADEVĂR cu litere mari. Teza cărţii este că avem de-a face cu un proces de descompunere, de degradare a adevărului („truth decay”), mai precis cu patru tendinţe care pot fi reunite sub această metaforă a ruinii, a degradării:
- un dezacord din ce în ce mai accentuat cu privire la fapte şi la interpretările analitice ale faptelor;
- o erodare a graniţei dintre fapte şi opinii;
- o creştere exponenţială a cantităţii de opinii şi de experienţe personale, în detrimentul faptelor;
- o erodare a încrederii în sursele tradiţionale de informare/ de expertiză.
Cartea nu vorbeşte despre „adevărul” filosofic, ceea ce nu înseamnă că încadrarea acestor tendinţe nu este una deosebit de severă – „ameninţare existenţială”. Un aspect accentuat în mod deosebit atât în carte, dar mai ales în cadrul dezbaterii, a fost acela că vorbim despre tendinţe acumulate în timp, care nu pot fi în nici un caz asociate cu o persoană sau cu un eveniment politic, oricât de spectaculoase sau de perturbatoare ar fi acestea chiar luate separat. După cum s-a exprimat Michael D. Rich, „ele preced chiar administraţia Obama”. În felul acesta, autorii evită nostalgia, tendinţa atât de răspândită de a gândi în termenii unei „reveniri”, fie că vorbim despre revenirea la o perioadă pre-Internet, pre-Facebook, pre-Trump, pre-Brexit, pre-orice-nu-ne-convine-în-acest-moment.
Autorii fac distincţia – mai rar întâlnită – între tendinţe (cele mai sus menţionate), cauze şi consecinţe. Cauzele care au condus la instalarea acestui proces de degradare, descompunere a adevărului sunt: procesele cognitive imperfecte, schimbările succesive pe care le-a suferit sistemul de informare, cerinţele contradictorii la adresa sistemului educaţional, rămas în urma evoluţiilor tehnologice spectaculoase şi polarizarea – politică, socio-demografică şi economică. Autorii admit faptul că, în ciuda preocupărilor pentru rigoare conceptuală şi pentru stricteţe a clasificărilor, distincţiile între cauze, consecinţe, forme de manifestare sunt mai greu de trasat; exemplul cel mai convingător îl constituie fenomenul alarmant al polarizării, căruia autorii îi acordă, pe bună dreptate, spaţiu amplu în economia lucrării: polarizarea economică amplifică polarizarea prin discurs (fiecare „tabără” cu propriile fapte, cu propriile naraţiuni), aceasta din urmă îşi găseşte terenul perfect de manifestare în „echo chambers” create de platformele digitale, polarizarea economică e cuplează cu cea geografică şi, în felul acesta, se creează un mecanism cu auto-întreţinere, o enclavizare politică, geografică şi digitală fără precedent: avem de-a face cu „tabere ostile, fiecare cu propriile naraţiuni cu propriile perspective asupra lumii, cu propriile fapte. Fiecare dintre aceste tabere se izolează în planul judecăţii şi al comunicării, creând un mediu etanş în care proliferează dezinformarea. Datele sugerează, că, în SUA, polarizarea politică, socială, demografică este severă, se accentuează, se potenţează şi se amplifică una pe cealaltă”. În acest punct, cei doi autori coincid perfect cu caracterizarea pe care istoricul britanic Niall Ferguson o face sferei publice actuale: „non-communication over a largely vacated middle” (non-comunicarea ca urmare a pulverizării tronsonului de mijloc al societăţii”).
Autorii identifică şi consecinţele celor patru tendinţe reunite sub metafora „ruinii”: erodarea discursului raţional, deliberatv („civil discourse” în original), paralizia politică, alienarea şi lipsa de participare, nesiguranţa. Cu aceeaşi precizare că, de la un punct încolo, tendinţele, cauzele, consecinţele se amestecă, se alimentează şi se amplifică unele pe altele ca într-un caleidoscop.
Care ar fi soluţiile de depăşire a acestei „ameninţări existenţiale”? Procesul de descompunere, de degradare a adevărului nu este considerat unul natural, inevitabil, asemănător unui dezastru natural. Autorii oferă soluţii – cele mai multe dintre ele constând în investigarea, la rece, a tendinţelor, cauzelor, actorilor, consecinţelor antrenate. Dincolo de agenda de cercetare ambiţioasă, autorii propun şi o rezolvare de principiu – aspect asupra căruia Michael D. Rich a insistat şi în timpul dezbaterii „Confronting Truth Decay”: fără un minim acord pe un număr fie el şi redus de fapte şi interpretări, precum şi pe liniile de acţiune care ar decurge din aceste fapte sau interpretări analitice, stoparea procesului de descompunere este puţin probabilă. Lipsa unui minim consens, la nivelul liderilor şi al nivelul oamenilor obişnuiţi, pe câteva probleme fundamentale, de importanţă strategică reprezintă caracteristica unei societăţi aflate în paragină, a unei societăţi pe cale de a se transforma într-o ruină.
Aşadar, autorii rămân optimişti. Cu toate acestea, dacă e să interpretăm în profunzime metafora din titlu şi întreaga teză a cărţii, motivele de optimism sunt destul de puţine. Tinerii – în orice perioadă, nimic nou sub soare – par mai degrabă tentaţi să îşi ridice propria construcţie şi să o lase pe cea anterioară total în paragină, până se prăbuşeşte cu totul; eventual, ca un gest de curtoazie, să o reabiliteze, să îi refacă faţada şi să o transforme în obiectiv turistic. Ruinele au şi ele farmecul lor…
