Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu
Scopul acestui scurt articol nu este de a da un câştigător al alegerilor din Franţa, nici măcar al primului tur (totuşi, îndrăznesc să vă împărtăşesc estimarea mea ca Marine Le Pen va fi unul dintre cei doi finalişti – on va voir). Ce aş dori să relev are de-a face mai puţin cu persoanele care candidează şi mai mult cu câteva fenomene mai de ansamblu, unele identificabile şi în cazul altor alegeri recente, alte specifice Franţei.
În primul rând, sondajele de opinie sunt fluctuante (dar atenţie, după alegerea Preşedintelui american, cred că putem fi cu toţii mai prudenţi). Important este că unul din patru alegători se declara, săptămâna aceasta, nehotărât. Există tot felul de scenarii, combinări de x luate câte y, ce se întămplă dacă intră Marine Le Pen intră în turul al doilea, ce se întâmplă dacă nu intră etc. Ceea ce iniţial părea o confruntare relativ „clasică” între Nicolas Sarkozy şi Alain Juppé s-a transformat într-o cursă complicată, în care „fruntaşii” cursei s-au schimbat de la o săptămână la alta. François Fillon părea o alegere sigură, dar şansele i-au scăzut considerabil în urma „Penelopegate”. Apoi Emmanuel Macron a preluat conducerea, pentru ca, în ultima perioadă, Jean-Luc Mélenchon să avanseze considerabil. Această „fâţâială” (iertaţi-mi termenul mai puţin academic, dar cred că este unul destul de precis) a contracandidaţilor lui Marine Le Pen este unul dintre motivele pentru care am dat estimarea de la începutul articolului.
În al doilea rând, se poate afirma cu destulă siguranţă că vom asista la nişte alegeri strânse, cu un mare grad de incertitudine şi de surpriză, alegeri care, foarte probabil, vor diviza Franţa. Alegerile din SUA au lăsat America divizată, referendumul privind Brexit-ul au lăsat Marea Britanie divizată, cu un element suplimentar legat de fractura dureroasă dintre Anglia şi Scoţia; prezidenţialele din Austria au fost, şi ele, câştigate din „a doua strigare”. Faptul că toate aceste momente electorale recente au lăsat în urmă ţări divizate, comunităţi divizate, generaţii şi, uneori, chiar famili divizate, ar putea fi suferi un tip de generalizare şi ar putea fi interpretat în cheia unei lipse de leadership în ţări importante din lumea dezvoltată. Leadership politic în sensul cel mai larg al cuvântului.
În al treilea rând, în ciuda indignării cu care unii analişti se raportează, pe bună dreptate, la unele mesaje care caracterizează candidatura lui Marine Le Pen, îndrăznesc să spun că există câteva puncte comune între TOŢI candidaţii relevanţi. Se poate identifica un tip de consens politic în jurul anumitor teme, indiferent de poziţiile total opuse pe o mie şi unul alte subiecte. Potrivit inventarului meu, acestea sunt: migraţia, relaţia cu Uniunea Europeană/ Germania (în subsidiar, redobândirea „suveranităţii”, a „grandorii” pierdute) şi relaţia cu Rusia. Migraţia: nu există candidaţi care să-şi fi făcut selfie cu vreun imigrant ajuns în Franţa mai recent sau mai de demult. Relaţia cu UE/ Germania: recent, Emmanuel Macron declara că Germania beneficiază de pe urma dezechilibrelor din zona euro şi că este imperios necesară o reechilibrare a stării de fapt care dezavantajează Franţa. Lucru pe care Marine Le Pen îl relevase, pe un ton poate mai apăsat, într-un interviu acordat revistei Foreign Affairs (noiembrie/ decembrie 2016). Seamănă teribil de mult (iarăşi, fâcând abstracţie de „ton”) cu ceea ce spunea şi Preşedintele SUA: peste tot unde te uiţi în Uniunea Europeană, vezi numai Germania. Nu numai Marine Le Pen s-a pronunţat în favoarea unei renegocieri a relaţiei cu UE, ci şi Jean-Luc Mélenchon. În subsidiar, ceea ce, în cazul aceluiaşi Preşedinte american a fost repede etichetat drept „populism” se poate identifica, pe tonalităţi diferite, în toate mesajele candidaţilor cu şanse de a intra în turul al doilea: France d’abord. Evident, avem de-a face cu alegeri naţionale, multe dintre mesaje sunt, cum spunem noi, pentru consum intern. Dar „aerul” care a cuprins mai întreaga lume dezvoltată şi mai ales liderul acestei lumi, SUA, se simte şi în Franţa. America first, Great Britain first, France d’abord. Relaţia cu Rusia: noi am reţinut poate doar vizita lui Marine Le Pen la Moscova, sau faptul că partidul pe care îl conduce este finanţat şi de acolo, sau alte câteva evenimente şi declaraţii fără îndoială importante şi ostentative. Dar raportarea celorlalţi trei candidaţi care contează este – să zicem – sobră la Rusia. Fără acuzaţii excesive, fără condamnări ferme, fără indignări inutile.
Ultimul lucru pe care aş dori să îl relev este wishful thinking-ul care domină multe multe analize (sau poate doar pe acestea le-am întâlnit eu). Analiza alunecă de prea multe ori în retorică, în „ne exprimăm speranţa că”, „am dori ca”, „nu este/ cum este posibil aşa ceva” (iarăşi, similitudinea cu perioada pre-Trump Preşedinte nu poate scăpa). Unele analize devin chiar uşor hilare: după ce autorul îşi dă ochii peste cap ca ar putea fi aleasă Marine Le Pen, încheie că, totuşi, acest lucru „ar fi prea mult” (conform cărei măsurători?) şi că, în definitiv, aceste alegeri prezidenţiale nici nu sunt atât de importante, pentru că există alte instituţii care vor ţine lucrurile în echilibru etc etc etc. Un alt analist afirma că Frexit-ul (posibil în cazul unei victorii a lui Le Pen) nu e ca Brexit-ul (aduce aminte de o altă afirmaţie celebră de pe la noi), ca şi cum Uniunea Europeană s-a mai confruntat de câteva ori cu ieşirea unui stat membru – şi nu a oricărui stat membru.
Enfin, să aşteptăm ziua de duminică. Estimez că, dacă estimarea mea privind participarea în turul al doilea a lui Marine Le Pen nu se confirmă, lumea va răsufla uşurată; dar, în acest caz, eroarea care foarte probabil se va face este să se considere că toate problemele pe care această campanie electorală le-a scos la suprafaţă sunt rezolvate şi că totul „ça va bien”: în Franţa, în UE, în Marea Britanie şi aiurea.
Sursa foto: thelocal.fr
