Articol și foto de Alina Bârgăoanu

Pe 1 noiembrie, Sigmar Gabriel, ministru de externe al Germaniei (2017 – 2018), Vice-Cancelar (2013 – 2018) și membru al Bundestag-ului a ținut o conferință la Centrul de Studii Europene al Universității Harvard. În general, astfel de discursuri sunt foarte așteptate de către comunitatea academică de la Harvard; prezența fostului ministru de externe al Germaniei a umplut sala de conferințe a Centrului, plus două săli adiacente, în care cei care nu au prins un loc a trebuit să urmărească transmisiunea live. În același timp, există și un soi de scepticism legat de evenimentele de acest tip: nu va spune nimic nou, putem, afla, dintr-o simplă căutare pe internet, tot ce a declarat până acum respectivul invitat, adevăratele discuții au loc în spatele ușilor închise. Probabil este o sămânță de adevăr și în astfel de afirmații. Vă voi lăsa pe dumneavoastră, cititorii, să judecați dacă discursul de la Harvard pe 1 noiembrie al lui Sigmar Gabriel, așa cum voi încerca eu să îl relatez și să îl încadrez, reprezintă sau nu un motiv de meditație. Pentru mine, cu siguranță a reprezentat un astfel de motiv, chiar unul foarte serios.

Ideea că UE poate fi o „Elveție la scară globală” este periculoasă 

Dominanta discursului a reprezentat-o, în înțelegerea mea, discrepanța dintre ambițiile Uniunii Europene și mijloacele de a susține respectivele ambiții. Este vorba, desigur, despre metafora „vegetarienilor geopolitici” și despre șansele lor de supraviețuire „într-o lume a carnivorilor”. Metafora – foarte plastică, să admitem – a fost formulată de Sigmar Gabriel într-un editorial publicat la începutul acestui an în Der Spiegel, reluată în timpul intervenției din timpul Conferinței de Securitate de la München din luna februarie, strecurată și în interviul pe care fostul ministru german de externe l-a acordat Harvard Gazette în pregătirea conferinței de pe 1 noiembrie.

Deci, nu e nimic ce ne-ar putea suprinde. Totuși, un prim element relevant este frecvența cu care, după cum observăm, se apelează la această metaforă. Ceea ce ne-ar îndemna să credem că este vorba nu doar despre o exprimare meșteșugită, ci de conturarea unei adevărate poziții: „Uniunea trebuie să își dezvolte mijloacele economice, culturale, politice și, dacă este cazul, militare, de a proiecta puterea”; valorile sunt, în continuare, importante, dar „nu sunt suficiente, trebuie dublate de definirea clară a intereselor într-o lume dominată de interese economice, politice, militare”. Așadar, avem decriptarea metaforei chiar de la cel care a lansat-o. Dublată de încă o metaforă, care să fixeze și mai bine, dacă mai era nevoie, poziția respectivă: ideea că Uniunea Europeană ar putea fi o „Elveție la scară globală” este pur și simplu periculoasă, chiar dacă populară.

Al doilea element de noutate ar fi și lămuririle cu privire la cine sunt, concret, carnivorii. Carnivori mai mari – Rusia, China și Statele Unite; și carnivori mai mici, dar relevanți, dată fiind proximitatea față de UE – Turcia și Iran. Este adevărat că S. Gabriel nu a prezentat lucrurile într-o manieră didactică, iată conceptul de carnivori geopolitici, iată membrii acestei clase. Dar statele mai sus menționate au revenit de câteva ori în intervenția sa, SUA, China și Rusia fiind reunite de câteva ori sub denumirile de „actorii mari” sau „actorii puternici”. Un al treilea element de noutate este faptul că, dacă până acum, S. Gabriel folosise, după știința mea, metafora vegetarienilor în raport cu Uniunea, de data aceasta, s-a referit la Uniune ȘI la Germania: „Germania este cea mai mare vegetariană”; „suntem ultimii vegetarieni de pe planetă”; „de acord să nu devenim carnivori, dar nici vegetarieni nu se mai poate, măcar flexitarieni” (eng. “flexitariens”); „Germania și Uniunea Europeană trebuie să își definească interesele”.

„Noi, europenii, nu putem trăi cu Donald Trump”. Sau putem?

Și în ceea ce privește relația transatlantică, Sigmar Gabriel a făcut câteva precizări notabile. Așa cum am spus, discursul a fost precedat de un interviu pentru Harvard Gazette, în care fostul ministru german de externe declara fără echivoc: „noi, europenii, nu putem trăi cu Donald Trump”. Ar fi fost de așteptat ca astfel de poziționare față de actuala administrație americană să continue, mai ales în fața unei audiențe mai mult decât predispuse la acceptarea unei atari perspective.  Numai că Sigmar Gabriel a fost mult mai nuanțat la doar câteva ore după publicarea interviu. A formulat chiar un avertisment greu de digerat pentru o audiență cu anumite particularități, cum este cea din campusul Universității Harvard: „Europa trebuie să învețe a conviețui cu Donald Trump la Casa Albă pentru cel puțin încă doi ani, dacă nu încă un mandat după aceea”. A revenit preocuparea referitoare la incapacitatea Uniunii de a ține un echilibru între ambiții și mijloace: „Președintele Trump ne aduce aminte în fiecare zi de această prăpastie dintre ambiții și mijloace, poate de aceea și suntem atât de furioși în ceea ce-l privește”.

Mai mult, a relevat un fenomen relativ simplu de observat: actuala încordare sesizabilă în relația transatlantică are un istoric, nu a debutat cu Președintele Trump, oricât de indignați sau de furioși am fi în acest moment: „Președintele Obama a fost primul Președinte american care a vorbit despre SUA ca fiind o națiune a Pacificului și a lansat strategia economică Pivot Asia”; „au existat și alți președinți care au încercat să divizeze Europa”, cu referire la cântecele de sirenă la adresa „noii Europe” de a se distanța de „vechea Europă” lansate de Secretarul american al Apărării Donald Rumsfeld în 2003, în timpul administrației Bush.

Dincolo de istoricul acestei încordări, care, putem spune, a escaladat într-o adevărată ceartă, Sigmar Gabriel atrage atenția că relația transatlantică nu va mai fi niciodată „ca odinioară”; „timp de 70 de ani, Europa s-a găsit într-o poziție foarte confortabilă, a cunoscut o perioadă de extraordinară prosperitate, în timp ce job-urile murdare de peste tot în lume au fost lăsate în seama americanilor”. În plus, Sigmar Gabriel a relevat un motiv pentru încordarea relației: întrebarea se pune dacă Europa este capabilă să coopereze cu o Americă total schimbată, nu ca urmare a Președintelui Trump, ci o Americă total schimbată din punct de vedere demografic: „va urma o generație de politicieni care nu au nici o legătură sentimentală cu Europa, care nu au înaintași europeni; relația transatlantică nu se va mai afla în centrul preocupărilor acestei noi generații de politicieni”.

„UE ține discursuri frumoase în timp ce alții schimbă axele de putere”

Reflecțiile cu privire la relația transatlantică au fost prilejul pentru a discuta, mai îndeaproape, crizele Uniunii, „crize care sunt independente de actuala poziție a Casei Albe”. Gabriel contrazice o interpretare devenită comună în discursul european, al politicienilor și analiștilor deopotrivă. Principala provocare la adresa UE nu sunt nici naționalismul, nici populismul – fenomene, fără îndoială, de luat în calcul; dar acestea sunt manifestări temporare, problema crucială fiind „incapacitatea UE de a veni cu soluții”: „UE ține discursuri frumoase în timp ce alții modifică axele de putere în regiune și în lume”; „în Siria, actorii europeni sunt pur și simplu ignorați”; „o Europă slabă nu inspiră respect nici din partea celor puternici, nici din partea celor slabi”. Cu privire la revirimentul naționalismului în Uniunea Europeană, Gabriel a apreciat că este vorba despre un trend care se va accentua și, mai ales, un trend care reprezintă„un lucru bun”. Frapant este că, exact în aceeași zi, Președintele Macron a acordat un interviu în care vorbea despre revenirea naționalismului în UE ca despre o epidemie de “lepră.”

Provocările – să spunem strict din interiorul Uniunii – au fost și ele trecute în revistă, într-o manieră puțin clișeistică și, m-aș aventura să spun, relativ diferită de ceea ce ne-am aștepta, poate, de la un politician german. „Trebuie să vedem ce spun și ceilalți din UE înainte de a lua o decizie, oricât de bune ar fi intențiile noastre” – o referire, cred eu, la decizia unilaterală din 2015 a cancelarului Angela Merkel de a permite intrarea, într-un număr foarte mare, a refugiaților pe teritoriul UE. Sau: „trebuie să ne punem în poziția membrilor vulnerabili, a celor mai afectați; când este vorba despre probleme financiare, în postura statelor din Sud, când este vorba despre probleme de securitate, a statelor baltice și a Poloniei, a Italiei când vine vorba de refugiați”. Și, în sfârșit, o afirmație în legătură cu care nu pot să nu mă întreb cum ar reacționa fostul ministru german de finanțe, Wolfgang Schäuble: există un discurs foarte periculos (eng. „bad narrative”) în Germania, care trebuie să înceteze, potrivit căruia Germania ar fi pușculița UE, Germania ar plăti către Uniunea Europeană mai mult decât ar câștiga. Dincolo de curiozitatea în legătură cu o eventuală reacție a lui Wolfgang Schäuble, mă întreb cum ar putea fi oprit sau temperat acest discurs acum, când demonii au fost ațâțați deja, în Germania și în restul Europei.

Monopolul asupra pragmatismului  

Au fost și alte referiri la fel de interesante și de puțin clișeistice la China și la noul Drum al Mătăsii, proiect care arată că această țară este „singura din lume care are o strategie economică distinctă”, aspect care trebuie „respectat, nu criticat”; sau la Rusia, la faptul că soluția pragmatică întrevăzută pentru Estul Ucrainei este o misiune ONU a căștilor albastre, cu mandatul de a supraveghea încetarea focului și retragerea armanentului greu, în timp ce „subiectul Crimea” este unul de lungă durată; afirmații pe care unii participanți le-au apreciat ca fiind un alt fel de a spune fait accompli.

Așa cum am spus, mie discursul lui Gabriel Sigmar mi s-a părut lucid, articulat, depășind granițele unei intervenții protocolare. Chiar dacă este vorba despre un politician care nu se mai află, în acest moment, tocmai în prima linie a deciziei politice, cred că este un punct de vedere asupra căruia merită să reflectăm. Un ultim gând. Vă imaginați că un politician de la București ar putea rosti astfel de verdicte, alții le-ar numi adevăruri, cu privire la UE, la relația Transatlantică, la perioada atât de învolburată în care trăim? Fără a risca etichetări, demonizări, interpretări răuvoitoare? Există, se pare, și un monopol asupra pragmatismului, asupra lucidității, asupra libertății de a depăși clișeele și frazele călduțe.

În final, permiteți-mi să relatez chiar felul în care S. Gabriel și-a încheiat intervenția de la Harvard. Acesta a preluat o afirmație a celebrului cancelar german Willy Brandt, potrivit căreia „puterea distruge caracterul oamenilor”. Adevărat, spune Gabriel, dar este posibil ca și neputința să aibă același efect.

Citește și „Vegetariana UE va avea zile grele într-o lume de carnivori”, de Paul Dobrescu