Articol de Alina Bârgăoanu
Cei care au citit sau măcar au răsfoit cartea „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” cunosc entuziasmul, posibil chiar înfrigurarea cu care am tratat un fenomen spectaculos al lumii de astăzi: uluitoarea ascensiune a superstarurilor tehnologice și a platformelor digitale pe care le dețin. Giganții tehnologici, companiile all inclusive, despoții globali, cum i-am numit. Așa încât, era imposibil să ratez dezbaterea găzduită de Institute of Politics de la Harvard Kennedy School, „Big Tech and Democracy”. Dincolo de tema pasionantă, panelul anunțat era (și s-a și dovedit a fi) de vis: Susan Crawford, profesor de Drept la Harvard Law School, asistent special pentru știință, tehnologie și inovație al Președintelui Obama, Tom Wheeler, cercetător la Shorenstein Center on Media, Politics and Public Policy, director al Federal Communications Committee în perioada 2013 – 2017, Laura Manley, Belfer Center for Science and International Affairs și consultant Banca Mondială, Dipayan Gosh, Shorenstein Center for Media, Politics and Public Policy și, în rol de moderator, Nicco Mele, directorul Centrului Shorenstein.
„Giganții tehnologici pur și simplu își construiesc propriul univers”
Dezbaterea a început pe un ton mai tehnic; sau mai blând, dacă mă pot exprima astfel: „este reglementarea giganților tehnologici o preocupare legitimă?”, „cum ar putea fi reglementate aceste companii?”. Imediat după primele intervenții, miza dezbaterii a crescut spectaculos: „ceva fundamental greșit se întâmplă în America”, a afirmat Susan Crawford. Pentru o secundă, dat fiind locul în care ne aflam, am avut impresia că va începe o diatribă uzuală la adresa Președintelui Trump, mai ales că ne aflam la doar o zi după discursul privind Starea Națiunii. Nu, acel „ceva fundamental greșit” se referea la altceva: forța ieșită din comun a companiilor tehnologice, nu doar de a influența politica, deciziile și politicile publice (ceea ce afirmase în deschidere Nicco Mele), ci de acționa ca un stat, ca un „guvern privat”. De a fi, potrivit exprimării lui Timothy Garton Ash, superputeri private. Exemplele oferite de Susan Crawford pentru a susține teza „statului privat” au fost copleșitoare: Amazon și-a pus la punct propriul sistem de asigurări și îngrijiri medicale, propriul sistem judiciar și propriul sistem de transport – toate pentru a evita, dubla, completa sistemul „normal”, „public” (public în sensul de acces public, nu în sensul mai degrabă european de „gratuit”). Pe scurt, „giganții tehnologici pur și simplu își construiesc propriul univers”.
Exemplele au vizat doar Amazon, dar, cum a afirmat chiar Susan Crawford, ele pot fi identificate în cazul tuturor giganților tehnologici care, într-un fel sau altul, colectează, analizează, tranzacționează atenția și datele noastre personale. De aici decurge forța lor nemaiîntâlnită, din faptul că au acaparat, au monopolizat capacitatea de a comunica în mediul digital; capacitate despre care Tom Wheeler a afirmat că “reprezintă instrumentul cel mai puternic și mai penetrant din întreaga istorie a planetei”.
Ce e bun pentru Silicon Valley e bun și pentru America?
A existat un consens între membrii panelului cu privire la nevoia – s-ar putea spune chiar urgența – de reglementare a acestor giganți. Din motive care pot fi deja intuite din cele scrise mai sus, plus multe altele. „Întotdeauna, pionierii, deschizătorii de drumuri, cei care se aventurează primii pe un teritoriu sunt cei care scriu regulile și, în mod firesc, le scriu având în minte propriile interese. Problema intervine când regulile inițiale blochează accesul la acel teritoriu. Noi ne găsim exact într-un astfel de moment”, afirmă Tom Wheeler. Cu alte cuvinte, folosind sintagma Silicon Valley cu înțelesul său mai degrabă metaforic, perioada în care „ce e bun pentru Silicon Valley e bun și pentru Statele Unite” s-a încheiat.
Ne găsim într-o situație în care inventorul telegrafului ar deține monopolul asupra sa, ar fi singurul care știe cum se utilizează, care este tehnologia de bază, ar hotărî cine cui și ce scrie, cine are dreptul să îl utilizeze și cine este exclus. Sau, cu exemplul lui Susan Crawford, este ca și cum inventatorul automobilului ar fi singurul care ar ști cum să îl producă, ar fi singurul care l-ar comercializa, ar stabili regulile de circulație, cine are dreptul să circule cu mașina, precum și teritoriile care ar putea fi traversate.
Este reglementarea posibilă? Faptul că avem de-a face cu un fenomen nou, de o amploare fără precedent („instrumentele cele mai puternice și mai penetrante din întreaga istorie a planetei”) nu înseamnă că reglementarea nu este posibilă; există antecedente care pot ghida, în mare, demersul analitic și de reglementare (istoria telegrafului este favorita, din acest punct de vedere, a lui Tom Wheeler, așa cum s-a văzut din această dezbatere, precum și din numeroasele policy papers pe care le-a scris pe această temă); este adevărat că ghidajul nu are în vedere fondul, ci mai degrabă încrederea că un fenomen care răstoarnă toate vechile categorii, clasificări, scheme conceptuale poate fi, în cele din urmă, reglementat. Au fost invocate legile antitrust (folosite în trecut împotriva Microsoft) sau legile privind competiția – toate folositoare. Legile care reglementează competiția sunt, fără îndoială utile, cu condiția să nu ne gândim la competiția în ceea ce privește produsele și serviciile („cum rezolvă competiția dintre Snapchat și Instagram problema intimității și a datelor personale?”, se întreabă Tom Wheeler), ci de competiția privind accesul la infrastructură (broadband usage). Sau competiția privind portabilitatea datelor, cu nuanța introdusă de Dipayan Ghosh că reglementările ar trebui să vizeze atât datele primare culese de platformele digitale (pe baza comportamentului explicit), cât mai ales datele secundare, deducțiile, extrapolările, concluziile care pot fi extrase despre noi pe baza datelor primare.
Tot Dipayan Ghosh a fost cel care a atins un punct nevralgic: modelul de business al giganților tehnologici. Model edificat, potrivit acestuia, pe trei piloni: oferă servicii și produse persuasive, chiar adictive (comparația cu țigările, chiar cu drogurile, revine frecvent în astfel de discuții) au o capacitate practic infinită de a colecta datele „fără nici o inhibiție” și se află în posesia unor algoritmi care au un caracter opac, misterios, de-a dreptul „magic” pentru cei din exterior. Regimul de reglementare, subliniază Dipayan Ghosh, trebuie să vizeze, simultan, toate cele trei aspecte.
Sperietoarea China
Era imposibil ca subiectul „China” să nu își facă loc în discuție, mai precis, „sperietoarea China” (Tom Wheeler, Susan Crawford). Este înșelătoare dihotomia/ alegerea binară „reglementare – inovație”, este fals argumentul forte al companiilor tehnologice „dacă ne reglementați, vom pierde competiția cu China” (Tom Wheeler) și „nu ne aflăm în nici un caz în fața dilemei stat autoritar – mediu privat total nereglementat” (Susan Crawford). În plus, este posibil ca, seduși de o așa zisă alegere, să facem combinația cea mai proastă între componentele negative ale fiecăreia dintre aceste extreme.
Cum am spune noi, pretenția de a fi și în căruță și în teleguță se poate transforma în situația în care SUA – în orice postură doriți – stat, democrație, competitoare în câmp tehnologic – să nu fie nici în căruță, nici în teleguță – nici nu reglementează, nici nu inovează, nici nu își protejează cetățenii, nici nu înaintează în cursa tehnologică. În plus, realizări ale Chinei în ceea ce privește accesul la infrastructură, limitarea, de către guvern, unor comportamente potențial nocive pe platformele digitale (timp petrecut în continuu pentru jocurile video, de exemplu) – cu concursul respectivelor platforme – nu pot fi trecute cu vederea, avertizează Susan Crawford.
„Am eșuat lamentabil în a concepe reguli în primul rând pentru noi”
În sfârșit, unele dintre concluziile cele mai severe ale acestui workshop a cărui temă a fost, de fapt, „Big Tech and America”, nu „Big Tech and Democracy” au fost prilejuite, cum se întâmplă adesea la evenimente de o astfel de anvergură, de o întrebare venită din sală. Întrebarea viza „fragmentarea”, „balcanizarea” Internetului, mai ales, ruperea a ceea ce foarte generic numim „Occident” inclusiv din punctul de vedere al digitalului. Tocmai citisem un articol despre „cele patru Internet-uri”: cel american, de tip cowboy, lăsat de unul singur să cucerească teritorii și, pe alocuri, să facă ravagii (break things, nu?); unul european, preocupat de reglementare dar care, necuplat fiind cu campioni digitali și, în general, cu inovația, este posibil să se rezume la colectarea unor amenzi); unul chinez (tehnostatul autoritar, cuplând, spre supriza lumii întregi, modelul de stat autoritar cuplat cu revoluția tehnologică); și cel rusesc, care deocamdată se poziționează în opoziție cu toate celelalte trei și, pe alocuri, le perturbă.
Internetul de tip cowboy a condus la apariția a două superputeri de reglementare, UE și China (în paranteză fie spus, am aflat cu surprindere că în China există un echivalent al GDPR – regulamentul european privind protecția datelor personale – care protejează cetățenii de… intruziunile giganților tehnologici americani). Cum de tocmai America, țara în care au luat naștere Internetul și revoluția digitală, țara a cărei putere soft se asociază automat cu ideea de computer și Silicon Valley, a pierdut această cursă? „Am lăsat lumea în derivă”, afirmă, cu tristețe Tom Wheeler, de altfel, un vorbitor absolut cuceritor, entuziast, pasionat, în nici un fel defetist; „am eșuat lamentabil în a concepe reguli în primul rând pentru noi și am lăsat lumea în derivă”. Iar între timp, o parte a lumii s-a trezit. Valabil nu doar pentru domeniul tehnologic: acel „ceva fundamental greșit în America” pare a fi faptul că superputerile private nu au acaparat statul, ci au devenit statul însuși. Și nu de azi, nici măcar de ieri.
