Articol și foto Alina Bârgăoanu
De mult visam să ajung la MediaLab de la MIT, doar așteptam un moment în care să nu ajung acolo doar în postură de „turist”. Conferința pe care Douglas Rushkoff a ținut-o pe 7 februarie la MediaLab a reprezentat o ocazie unică, pentru care m-am simțit privilegiată: nu e puțin lucru să îl asculți pe autorul celebrului concept de „viralitate media” într-un loc bine înfipt în viitor, de unde curg idei, tehnologii, dispozitive desprinse direct din filmele SF.
Înainte de a vă povesti despre conferința propriu-zisă, nu pot să nu încerc să vă molipsesc cu entuziasmul meu în legătură cu acest laborator, despre care am început să citesc cam din iarna lui 2018. Momentul declanșator a fost acela când am fost cooptată în cadrul Grupului la nivel înalt pentru combaterea fake news și a dezinformării online. Începând să citesc sistematic pe tema fake news, mi-am dat seama că nu voi înțelege nimic dacă nu încep să palpez cât de cât infrastructura tehnologică a dezinformării 2.0, ecosistemul tehnologizat, algoritmizat, digitalizat care schimbă tot ceea ce credeam noi că înseamnă știre, informație, interacțiune umană, chiar cunoaștere. Așa am început să citesc MIT Technology Review, așa am aflat despre MIT Media Lab, așa mi-a venit ideea de a face și în România „ceva” cam în aceeași direcție (deocamdată, „ceva”-ul care se apropie cât de cât de ideile mele nu mai puțin SF din punctul de vedere al fezabilității este noul program de licență de la Facultatea de Comunicare și Relații Publice „Communication and Emerging Media”); așa mi s-a conturat ideea – care reprezintă una dintre tezele cărții „#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării” – potrivit căreia revoluția digitală ne împarte – persoane și țări deopotrivă – în două tabere clare: unii cu like-urile, pozele cu pisici și fake news-urile, alții cu inteligența artificială, soft-urile biologice și dispozitivele de înregistrare și augmentare a viselor.
MIT Media Lab este un laborator de cercetare „antidisciplinară” (exprimarea aparține celor care au formulat misiunea laboratorului), ancorat în jurul ideii că mariajul dintre comunicare și computere amplifică în mod exponențial creativitatea umană (deci, continui eu, ne poate plasa în categoria a doua, a celor care valorifică revoluția digitală). Laboratorul este un spațiu de reflecție teoretică profundă cu privire la efectele tehnologiei asupra umanului, socialului, asupra formelor de organizare politică și economică. Reflecția teoretică (aceea de care fugim noi cu atâta viteză în mediul universitar din România) se desfășoară simultan cu proiecte „venite din viitor”. Doar câteva exemple: camera cu laser care poate fotografia obiecte din afara câmpului vizual al utilizatorului (adică o cameră care fotografiază „după colț”, cam ca în amuzantele desene animate din copilărie, când Tom își „trimitea” doar ochii după colț pentru a continua să îl urmărească pe Jerry); dispozitivul care poate primi comenzi de la utilizator „pe muțește” (un fel de Alexa care îți citește gândurile); un dispozitiv care pune diagnostice doar pe baza pulsului (valorificând o tradiție chineză din timpul când, în Orașul Interzis, concubinele împăratului nu puteau fi văzute și consultate în cazul unei probleme medicale, motiv pentru care „doctorii” de atunci erau nevoiți să își dezvolte într-o așa măsură simțul tactil încât să poată pună un diagnostic – sarcină, pneumonie – doar pe baza unei atingeri); tatuajele biometrice (biosenzori inserați în piele care valorifică întreaga tradiție artistică a tatuajelor și care colectează date despre parametrii corpului – tensiune, nivelul de glucoză din sânge etc). Nu mai spun de cercetările privind editarea genomului uman, de tehnologiile de editare a ADN-ului, biologia sintetică, geometria moleculară, bioinformatica. Printre membrii instituționali ai Laboratorului se numără și 21st Century Fox. Încă nu m-am lămurit dacă cercetătorii de la Media Lab se inspiră din scenariile de film sau dacă tehnologiile create aici sunt, de fapt, sursă de inspirație pentru Hollywood.
Conferința lui Douglas Rushkoff a fost una pe măsura locului. Rushkoff este autorul a 19 cărți (dintre care 5 romane grafice), toate pe teme legate de mass media (vechi și noi), rolul tehnologiilor de comunicare în reconfigurarea spațiului public, cultura media. În 1994, în cartea „Media virus: hidden agendas in popular culture”, a lansat termenul de „media virale”; explicația metaforei este aceea că, asemenea unui virus, mesajul media se răspândește ca urmare a felului în care reacționează cu mediul de primire, nu ca urmare a unor trăsături instrinseci; prin urmare, când studiem viralitatea, e mai puțin important de zăbovit asupra conținutului, cât asupra „sistemului imunitar” al audienței, asupra preocupărilor, predispozițiilor, fantasmelor, frustrărilor latente, care își găsesc un făgaș de exprimare pornind de la mesajul inițial: „atât virusurile biologice, cât și cele media ne spun mult mai multe despre corpul care le primește decât despre ele însele”.
Intervenția de la MIT Media Lab a fost o sinteză pasionantă a cărții recent apărute în librării, „Team Human”. Rushkoff este un vorbitor înfocat (îl puteți vedea și într-un Ted Talk), pus în mișcare de dorința de a atrage atenția asupra unei realități dureroase: tehnologiile digitale au adânc încorporate în ele un bias anti-uman, scot pur și simplu ființa umană din ecuație. „Nu mai suntem utilizatorii acestor tehnologii, e mai mult chiar și decât faptul că atenția și datele noastre personale sunt produsele care se tranzacționează pe platformele digitale; am devenit pur și simplu niște mijloace de transmitere, niște simpli intermediari ai acestor noi tehnologii”. Nu noi folosim telefonul, ci el ne folosește pe el, telefonul devine „smarter”, în timp ce noi, utilizându-l, devenim „dumber”. Frenezia optimizării duce la o „părere proastă generalizată despre rasa umană”, văzută doar în termeni utilitariști. Ceea ce face Facebook (exemplul ales de Rushkoff, deși mecanismul este valabil pentru toate platformele care au la bază Internetul, algoritmii și metadatele) este să ne pună pe fiecare într-o „cutiuță statistică și apoi să utilizeze algoritmii și Inteligența Artificială pentru a se asigura că nu ieșim din cutiuța respectivă”. Obiectivul nu este nici măcar de a ne vinde propriu-zis produse, ci de a se asigura că ne comportăm potrivit cutiuței în care am fost repartizați, potrivit profilului digital. Ceea ce își propun – și reușesc – tehnologiile digitale este să elimine acel 20% din celebrul raport Paretto: imprevizibilul, paradoxalul, neclarul; adică ceea ce ne face umani, dar ceea ce companiile tech numesc „zgomot”.
După cum am spus, Rushkoff nu este nou apărut în această conversație privind tehnologiile bazate pe Internet, este una dintre primele voci critice cu privire la intruziunile pe care aceste tehnologii le fac în viața publică. Dar, mărturisește Rushkoff, la început eram preocupați de pericolul ca „statul” să nu acapareze aceste tehnologii ca să decoperim acum că ele au fost preluate integral de corporații, dând naștere unei noi forme de capitalism, tehnocapitalismul. Pentru situația actuală, în care ființa umană nu mai este subiect, ci obiect al realității digitale, responsabilitatea este împărțită în mod egal: „între capitalism și acel ethos anti-uman care este încoporat în aceste tehnologii, tehno-soluționismul potrivit căruia oamenii sunt problema, iar tehnologia este soluția”.
Evident, dat fiind și faptul că se afla într-un gen de catedrală a tehnologiei, chiar în fața unora dintre cei care gândesc și lansează tehnologii care revoluționează corpul uman, ideea de eternitate, de umanitate, Douglas Rushkoff a precizat că nu este în nici un fel împotriva progresului tehnologic; nu a fost o precizare de conjunctură, pentru că această idee revine aproape obsesiv și în carte: „nu blamez tehnologia, tehnologia nu vrea nimic”. Pledoaria sa este în favoarea ideilor că tehnologiile trebuie proiectate având în centru ființa umană, că actuala „colonizare a atenției, datelor personale și interacțiunilor umane” este dăunătoare și că oamenii sunt cei care ar trebui să modeleze tehnologiile, nu invers. În general, atât cartea, cât și toate intervențiile sale publice pe acest subiect pledează pentru o reflecție adâncă la nivelul societății în momentul în care au loc transformări ale tehnologiilor dominante, lucru pe care omenirea nu l-a mai făcut de la apariția textului scris, care a dislocuit cultura orală.
Vă invit să medităm în continuare la aceste subiecte și, mai ales, să ne punem problema ce putem face fiecare astfel încât noi, dar mai ales copiii noștri, să nu rămână în faza în care, din revoluția digitală, nu se aleg decât cu ore pierdute în șir în fața unui ecran. Cu alte cuvinte, ce putem face astfel încât nu telefonul să devină tot mai deștept, ci noi și copiii noștri să valorificăm extraordinarele posibilități deschise de revoluția digitală pentru a deveni mai deștepți, mai buni, mai umani.
