Articol de Asist. Univ. Dr. Flavia Durach
Pe 7 februarie 2017, aniversăm trecerea unui sfert de secol de la nașterea Uniunii Europene și a monedei euro, prin semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE, denumit și Tratatul de Maastricht). Acesta a fost punctul de cotitură în care s-au așezat fundațiile Uniunii Europene de astăzi. În 1992, Europa a luat o decizie asupra a ceea ce aspiră să devină; 25 de ani mai târziu, se zbate în fața unor noi dileme existențiale. Deoarece timpul este nerăbdător cu vechea Europă, considerăm această aniversare un prilej de meditație, nu numai unul de festivități.
Tratatul privind Uniunea Europeană a marcat o nouă etapă în procesul de integrare europeană, prin demararea integrării politice. Pe scurt, acesta a instituit o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI). În plus, a instituit o cetăţenie europeană, a consolidat puterile Parlamentului European şi a lansat Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Mai mult decât atât, Comunitatea Economică Europeană a devenit Comunitatea Europeană (CE).
Dincolo de aspectele tehnice, TUE este transpunererea „visului european”, chintesența unei viziuni triumfaliste asupra procesului de europenizare, care, deși nu era unanim împărtășită, era dominantă la momentul respectiv. Din perspectivă comunicațională, Uniunea Europeană este construită și deconstruită continuu la nivel discursiv, în baza reprezentărilor conceptului de „integrare europeană”, vehiculate în sferele publice naționale. Opinia publică și voința decidenților politici sunt ghidate cel puțin parțial de repertoriul de idei, cunoștințe, semnificații, reprezentări simbolice și narațiuni asociate Uniunii Europene și europenizării. Anii în care a fost trasat designul actual al UE, culminând cu semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost marcați de preponderența viziunilor pozitive asupra europenizării. Decizia trecerii de la integrare economică la nivelul următor (integrarea politică), a fost rezultatul unei încrederi generalizate în valențele pozitive ale întregului proces. Adâncirea și extinderea concomitente ale integrării au fost principiile în baza cărora s-au stabilit criteriile de evaluare a progresului. Conceptele fundamentale cu care s-a operat în interiorul acestei paradigme au fost: unitate, pace, prosperitate, dezvoltare, toate reunite sub umbrela unei comunități europene din ce în ce mai strâns conectate.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, perspectiva triumfalistă asupra integrării europene dă semne că și-a epuizat aproape complet resursele. Astăzi narațiunea dominantă este una de criză. Se discută deschis avantajele și dezavantajele apartenenței la Uniunea Europeană. Fiecare pilon introdus la Maastricht este expus ca fiind plin de vulnerabilități. Transferul de suveranitate a statelor membre către instituțiile comunitare este zugrăvit din ce în ce mai deschis drept o povară sau drept o barieră în urmărirea interesul național. Această retorică poate părea apanajul unui naționalism desuet sau a unui populism indecent, însă se bucură de confirmări cât se poate de concrete – vremurile par sa dea dreptate contestatarilor. Mai mult decât atât, arhi-discutatele crize ale Uniunii Europene nu fac decât să întărească percepțiile negative, antrenând consecințe practice și simbolice, care mai departe adâncesc senzația de spirală descendentă fără finalitate.
În 1992, semnatarii Tratatului au pus în practică o viziune pentru Europa. Astăzi, această viziune este demontată sistematic. Nu este dificil să contești o fundație cu fisuri macroscopice. Trebuie să fii idealist sau nerealist pentru a respinge necesitatea de modificare semnificativă a designului actual al UE. Dilema momentului nu ține de oportunitatea schimbării – e suficient să parcurgem știrile în fiecare dimineață pentru a conștientiza presiunea evenimentelor curente. UE trebuie să soluționeze în schimb tensiunea dintre două viziuni care nu pot coexista: una reformatoare (reiterarea acelorași valori, idealuri și principii care au stat la baza Tratatului de la Maastricht, corectarea din mers a erorilor, adaptarea la presiunile interioare și exterioare, integrarea lecțiilor învățate) și una disruptivă (pur și simplu, o altă Europă decât în prezent, pe alte coordonate, pe baza unor principii adaptate „spiritului” vremurilor, dezintegrarea în fața presiunile interioare și exterioare. Poate o Europă à la carte?).
La ceas aniversar, Uniunea nu are luxul de a se uita cu nostalgie și satisfacție în urmă, ci trebuie să facă alegeri dureroase pentru viitor.
Dincolo de toată încleștarea, dorim să lansăm în încheiere un gând pozitiv, prin intermediul unor versuri dragi autoarei: „There is a crack in everything./That’s how the light gets in” („Există o fisură în orice. Numai așa poate pătrunde lumina” – Leonard Cohen, „Anthem”, 1992).
Sursa foto: wikimedia.org
