Turbo-ştirile şi epoca dezinformării 2.0

Articol de Alina Bârgăoanu

Sunt frecvent întrebată de ce mă/ne preocupă fenomenul dezinformării digitale. După cum probabil observaţi, evit termenul de fake news, în primul rând deoarece este deja aruncat în bătălia pentru interpretare, în bătălia pentru impunerea, fără nuanţe şi fără echivoc, a propriei perspective. „Is fake news real?”, se întreabă Sharyl Atkinson, journalistă de investigaţie; după care vine prompt cu răspunsul lămuritor: „that depends”. Pe lângă explicaţia legată de faptul că termenul „fake news” a intrat în arena confruntărilor politice, aş putea aduce şi alte argumente în favoarea ideii că discuţia referitoare la ecosistemul informaţional al zilelor noastre ar trebui purtată apelând la concepte mai cuprinzătoare, precum dezinformare digitală, digital misinformation, dezordine informaţională, chiar dezordini informaţionale.

Aşadar, de ce nu fake news?

Pentru că nu avem de-a face cu ceva fals, care să poată fi pus în opoziţie (cel puţin nu întotdeauna) cu ceva adevărat. Clasificarea binară fals/adevărat este una înşelătoare, iar fenomenul despre care vorbim acoperă un spectru mult mai larg, cu forme de manifestare care pendulează între extrema „complet fals”/„neadevărat” până la…(?!). Greu de precizat care e cealaltă extremă, pentru că, de când sunt ştirile ştiri, de când contactul cu realitatea a început să fie mediat de tehnologie – fie că vorbim despre scris, tipar, radio, televiziune, social media, cu greu se poate vorbi despre „ştiri adevărate”. Ştirile decupează o anumită parte a realităţii, o interpretează, o încadrează, o plasează într-un context. Dincolo de această foarte scurtă discuţie referitoare la bias-ul implicit pe care îl creează orice tehnologie de transmitere, clasificarea binară adevărat/ fals este neîncăpătoare. Sub umbrela fenomenului de „dezinformare digitală” sau „dezordine informaţională”, intră amestecul, în doze diferite, dintre informaţiile „adevărate” (care pot fi verificate) şi cele false. Cu cât dozajul este mai fin, cu cât infuzia de fals este mai puţin sesizabilă, cu atât mai greu de identificat şi de semnalat faptul că avem de-a face cu o dezinformare.

Aşadar, „ştirile false” nu sunt false şi nici nu sunt întotdeauna ştiri? Vorbim, fără îndoială, şi despre ştiri, dar şi despre informaţii din trecut aduse în prezent şi „împachetate” drept noutate, drept actualitate. Aici intră, de exemplu, dezvăluirile, mai precis, amplificarea unor informaţii care sunt, cumva, publice, uitate într-un colţ de Internet, dar care sunt repuse în circulaţie, amplificate ca urmare a faptului că subiectul ştirilor ar beneficia de o expunere publică mult mai mare, ar ocupa o funcţie publică mult mai vizibilă. Putem încandra, sub umbrela dezordinii informaţionale, şi ceea ce istoricul britanic Niall Ferguson numeşte „extreme views”: opinii extreme, radicale, extravagante; păreri care pot fi exprimate, fără îndoială, pornind de la fapte reale, de la evenimente care s-au întâmplat. Ceea ce nu le face mai puţin extravagante şi ceea ce nu înseamnă că nu contribuie la dezordinea informaţională despre care vorbim. Pentru a spori nivelul de complexitate deja ridicat, informaţiile – recente sau nu, adevărate sau false, jumătate adevărate, jumătate false, pot fi însoţite de fotografii (recente sau vechi, reale sau contrafăcute, caricaturi), de colaje, cântece, sau conţinut video. Atunci când raportul dintre greutatea informaţională („faptele aşa cum sunt”) şi greutatea vizuală sau auditivă se inversează, avem forme de manifestare ale dezordinii informaţionale.

Suntem încă în lumea 1.0, dezinformarea 1.0 – un amestec de fapte şi opinii, de pseudo-fapte şi interpretări extravagante, actualităţi şi istorioare din trecut, zvonuri, minciuni, teorii conspiraţioniste. Totul însotit de fotografii, caricaturi, filmuleţe care ilustrează sau distorsionează textul etc.

De aici încolo, lucrurile chiar se complică şi intrăm în zona a ceea ce numesc „dezinformarea 2.0”, dezinformarea de nouă generaţie. Saltul de la dezinformarea 1.0 la dezinformarea 2.0 a fost făcut ca urmare a apariţiei şi exploziei reţelelor/platformelor sociale, a posibilităţilor oferite de tehnologie.

În primul rând, saltul de la dezinformarea 1.0 la dezinformarea 2.0 este creat de comportamentul nostru digital, de felul în care creăm „engagement”-ul cu conţinutul digital. Fără să conştientizăm neapărat acest lucru, pentru că nu ne-a învăţat nimeni aşa ceva, felul în care reacţionăm la conţinutul digital – fals, adevărat, sau o combinaţie între acestea – contribuie la amplificarea respectivului conţinut. Like, share, comment, react, tweet, retweet – sunt tot atâtea comportamente digitale prin care conţinutul la care suntem expuşi se amplifică – în cercul nostru de prieteni digitali şi dincolo de el. Şi în cazul media tradiţionale, „engagement”-ul cu conţinutul tipărit, ascultat, vizionat era, fără îndoială, important; aspect pe care înţelepţii domeniului l-au înmagazinat în expresia „o ştire bună dezleagă o mie de conversaţii”. Numai că acele conversaţii pe care le-ar fi pus în mişcare o ştire bună în epoca 1.0 nu se puteau exprima într-o formă documentată, nu lăsau urme (beneficiau de tehnologia efemeră a „vorbirii”) şi nici într-una care să influenţeze – ca într-un perpetuum mobile, circulaţia, pe mai departe a informaţiei respective.

În al doilea rând, cu cât ne intensificăm comportamentul digital, cu atât preferinţele noastre pot fi mai uşor deduse, pot fi mai uşor de încadrat într-un pattern. Ne dezvăluim preferinţele, opţiunile, angajamentele ideologice, emoţiile, indignările; cu alte cuvinte, generăm date pe care misterioşii algoritmi de abia aşteaptă să le agrege, pentru a genera şi mai mult engagement, pentru a ne capta atenţia şi a ne-o direcţiona doar către informaţiile care intră în rezonantă cu respectivele preferinţe şi opţiuni. Ne punem problema cum este constituit newsfeed-ul nostru, cum ajungem să ne concentrăm atenţia pe anumite subiecte, pe anumite intervenţii, pe anumite postări, pe ce bază curg acestea în faţa ochilor noştri? Circulaţia lor este asigurată, printre altele, şi de citirea, de către algoritmi, a comportamentului nostru digital. Citire care pare a fi foarte precisă. Ceea ce se tranzacţionează pe platformele sociale şi ceea ce stă la baza modelului lor de generare a veniturilor sunt, în primul rând, atenţia noastră şi apoi datele pe care singuri le dezvăluim despre noi, prin comportamentul digital. Date care apoi generează şi mai multă atenţie, mai multă atenţie care generează şi mai multe date şi aşa mai departe, totul cu o precizie şi o viteză ieşite din comun. Computational propaganda, precision segmentation and advertising sunt termeni şi realităţi cu care va trebui să ne obişnuim, asupra cărora va trebui să reflectăm mai mult.

În sfârşit, ceea ce ne duce la idea de informare/dezinformare 2.0 are de-a face cu faptul că toate lucrurile amintite – ştiri sau ne-ştiri care glisează pe intervalul fals/adevărat, amplificate de comportamentul nostru digital şi de datele pe care singuri le punem la dispoziţia algoritmilor – pot fi amplificate, în mod artificial, de tehnologie. Bots, uzine de like-uri şi de troli, fake writers, fake followers, inteligenţa artificial, machine learning – toate puse la lucru pentru a amplifica o ştire, o informaţie, o emoţie, o indignare, pentru a trezi „reacţii viscerale” – cele mai bune pentru a genera engagement. Este posibil ca rolul acestor mecanisme artificiale să fie mult supraestimat, după cum o arată recentul studiu al cercetătorilor de la MIT. Este posibil ca erorile cognitive, scurtăturile cognitive la care recurgem atunci când suntem expuşi mediului digital să joace rolul determinant în amplificarea dezinformărilor. Dar aceste mecanisme artificiale – bots, troli, uzine de like-uri, conturi false, urmăritori fabricaţi – joacă un rol, mai mare sau mai mic, în crearea unei anumite atmosfere (de cele mai multe ori, incendiare), în separarea taberelor (noi vs. ei), în stârnirea focului. „A pune gaz pe focul care trebuie” – este expresia pe care am întâlnit-o într-o analiză referitoare la Internet Research Agency cu sediul la St. Petersburg şi care cred că surprinde cel mai bine jocul complex între comportamentul digital uman (organic) şi „comportamentul” digital artificial.

Media Politics Fake News Press Disinformation

În fapt, toate aceste trei aspecte – comportament digital uman, generare de date, comportament digital artificial – au de-a face cu un singur lucru: posibilităţile de amplificare puse la dispoziţie de tehnologie. În noul ecosistem informaţional, termenul de „bombardament” este mai mult decât o metaforă expresivă şi se apropie de o descriere precisă a fenomenului. Pe baza profilului digital pe care ni-l dezvăluim cu fiecare click, suntem bombardaţi – informaţional şi emoţional – cu acele informaţii/ştiri/conţinuturi cu cea mai mare probabilitate de a ne capta atenţia; amplificăm chiar noi acest bombardament prin alte like-uri, comentarii sau distribuiri; totul completat de posibilitatea ca bombardamentul să fie înteţit prin recusul la bots, conturi false, aparenţi influencer-i.

Aici, în zona informării/dezinformării 2.0, distincţia fals – adevărat chiar nu mai operează. Una dintre ipostazele cele mai subtile ale dezinformării este aceea în care avem de-a face cu informaţii cât se poate de reale, de „adevărate”. Dar faptul că ele sunt amplificate de tehnologie le plasează în zona hiper-realului (conceptul mai vechi al lui Baudrillard); le transformă în turbo-ştiri. Ce să mai spunem despre cuplarea dintre tehnologie şi lucrurile despre care am vorbit anterior: amestecul de fapte şi de interpretări, pseudo-informaţii şi opinii extravagante, actualităţi şi istorioare din trecut, zvonuri, minciuni, teorii conspiraţioniste, emoţii, indignări, reacţii viscerale, fotografii, caricaturi, muzică, conţinut video.

Sunt reversibile aceste procese declanşate de tehnologie? Părerea mea este că nu; lumea digitală devine o realitate din în ce mai pregnantă, tehnologiile evoluează şi fac incursiuni hotărâte în toate aspectele vieţii noastre, în toate sectoarele economice. Aşa încât, turbo-ştirile şi dezinformarea 2.0 fac şi vor face parte din lumea în care trăim, reprezintă partea mai mult sau mai puţin întunecată a acesteia.


Citește și Noua dezordine informaţională. De la hiper-emoţii la hiper-idei

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).