Cronică de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu
Editura Comunicare.ro propune cititorului român un nou titlu în seria de lucrări dedicate problematicii europene. Este vorba despre lucrarea O Uniune nefericită. Cum poate fi rezolvată criza monedei euro – şi a Europei, scrisă de John Peet şi Anton La Guardia, doi autori afiliaţi publicaţiei The Economist. Premisa de la care pleacă cei doi este una foarte simplă: „dacă se prăbuşeşte euro, se prăbuşeşte şi Europa” (adică actuala Uniune Europeană). Această premisă le permite să organizeze un material faptic copleşitor şi să vină cu soluţii: din moment ce prăbuşirea zonei euro ar conduce la prăbuşirea Uniunii în ansamblu, rezultă, logic vorbind, că eforturile prime de redresare ar trebui direcţionate către zona euro.
Cei doi autori nu fac parte din categoria celor care, într-un mod facil, au găsit în euro ţapul ispăşitor pentru toate neîmplinirile Uniunii. Nu lansarea – în sine – a monedei euro este sursa problemelor. „Nesăbuinţa”, „nebunia” Europei (termenii aparţin celor doi autori) au constat în credinţa că beneficiile produse de moneda unică – intensificarea comerţului, stabilitatea cursului de schimb, integrarea financiară – pot fi obţinute „ieftin”, fără „constrângerile politice, flexibilitatea economică, transferurile financiare şi mecanismele de partajare a riscurilor” care caracterizează federaţiile veritabile. „Nebunia” a constat în credinţa elitelor care au urmat părinţilor fondatori ai monedei unice că pot trăi la infinit de pe urma acestei valoroase moşteniri, fără a adăuga nimic, fără a face niciun efort. Criza globală din anii 2007–2008 a prins zona euro la jumătate: ruptă între trăsăturile care o fac să semene cu „Statele Unite ale Europei” (o federaţie de state, o construcţie suprastatală, gen SUA) şi trăsăturile care o fac să semene cu „Organizaţia Naţiunilor Unite ale Europei” (deci o organizaţie internaţională, gen ONU): „zona euro suferă deseori din pricina bagajului genetic pe care l-a moştenit de la ambele entităţi”. Zbaterea între „jumătate SUA, jumătate ONU” şi mai ales invocarea ad hoc, uneori chiar ipocrit, a trăsăturilor care ne convin atunci când ne convin constituie, după cei doi autori, miezul problemei.
Care sunt efectele crizei create de nebunia de a trăi doar din moştenirea predecesorilor? Criza a creat prăpastia Nord–Sud, transformând periferia sudică într-o performantă maşină de export – dar nu de produse, ci de tineri calificaţi, în căutarea disperată a unui loc de muncă. A adâncit stagnarea economică a Franţei. A consacrat atotputernicia (economică) a Germaniei. A deplasat centrul instituţional şi decizional de la Bruxelles (adică de la Comisia Europeană) spre guvernele naţionale (spre unele guverne naţionale, mai precis). A creat tensiuni între ţările din interiorul şi din afara zonei euro. A produs divorţul dintre elite şi cetăţeni. A creat un demos european „aşteptat de federalişti”, numai că, în mod ironic, nu un demos pro-european, cu siguranţă nu unul pro-Uniunea Europeană. A condamnat Uniunea şi cetăţenii săi la o „convalescenţă lentă”. A acaparat complet toate energiile care ar fi putut/ ar fi trebuit canalizate şi în alte direcţii: schimbări climatice, energie, comerţ global; a „distras” atenţia de la marile subiecte, de la punctele fierbinţi de pe hartă: primăvara arabă, Libia, Siria, migraţia pe ruta mediteraneeană, evenimentele de la graniţa de est. I-a spulberat Uniunii orice speranţă de a exercita vreo influenţă asupra mersului lucrurilor la nivel global. Şi, atenţie, analiza se opreşte la nivelul lunii martie a anului 2014, când Marea Britanie era „mai aproape ca niciodată de poarta de ieşire”. Nu avuseseră loc nici criza refugiaţilor (la proporţiile dramatice din vara anului 2015), nici alegerile din Statele Unite, nici Brexit-ul.
După cum putem vedea, analiza este severă. Dar tonul nu este unul pesimist sau resemnat. Dimpotrivă, autorii consideră că zona euro şi Europa pot fi „reparate”. Măsurile reparatorii sunt concepute, firesc, în raport cu suferinţa identificată – dublul bagaj genetic al zonei euro (jumătate SUA, jumătate ONU). Concret: federalizarea monedei (fapt împlinit) trebuie însoţită de federalizarea fiscală şi bugetară a zonei euro (repetăm, a zonei euro) – mutualizarea datoriilor (euroobligațiuni), finalizarea uniunii bancare (mai ales a procedurilor de salvare a băncilor în caz de insolvenţă/ faliment), buget comun al zonei euro, impozit direct şi, în acest fel, legarea cetăţeanului de cei care decid în chestiunile financiar-bugetare. Nu sună foarte diferit de ceea ce, în 2015, actualul învingător al alegerilor din Franţa, Emmanuel Macron, susţinea, în calitate de ministru al economiei şi împreună cu vice-cancelarul german Sigmar Gabriel: buget comun al zonei euro, trezorerie comună, colectare comună a impozitelor, instrumente comune de împrumut (fără a rosti termenul tabu de euroobligațiuni), parlament al zonei euro. Iar afirmaţia lui John Peet şi Anton La Guardia potrivit căreia „în anumite domenii, avem nevoie de <<mai multă>> Europă, iar în altele, de mai puţină” pare să fi fost preluată, aproape mot à mot, în declaraţia cu care liderii UE au încheiat summitul aniversar de la Roma din luna martie. Ce descriere mai explicită a Europei cu mai multe viteze, sau, oficial vorbind, a „Europei cu ritmuri şi intensităţi diferite” dorim?
Aşadar, această carte ne spune următoarele: actuala Uniune Europeană – fără nicio viteză şi fără nicio direcţie clară – este condamnată la nefericire, este „o Uniune nefericită”. Rețeta fericirii ar fi intrarea în viteză a zonei euro, cu speranţa că redresarea acesteia va relansa, economic vorbind, din punctul de vedere al prosperităţii, vecinătăţile sale şi poate chiar vecinătăţile Uniunii. Autorii împărtăşesc speranţa că această parte a continentului european organizată sub forma Uniunii Europene se poate salva de la irelevanţă în doi paşi; primul pas, revigorarea zonei euro şi preluarea frâielor dezvoltării economice; al doilea pas, un efect de spill-over de la zona euro către membrii rămaşi pe dinafară şi chiar către viitori membri.
Autorii se apleacă şi asupra riscurilor asociate acestei abordări în doi paşi. Amintesc de tensiunile pe care noua viteză a zonei euro le-ar putea crea între cei din interiorul şi din exteriorul ei. Propun şi măsuri instituţionale (de exemplu, „comisari seniori şi comisari juniori”). Precizează că acest traseu „european” (federal, am zice noi) al zonei euro depinde de Germania, de „mai vechea problemă a Germaniei, o ţară prea puternică pentru ca orice coabitare cu ea să fie una comodă şi, totuşi, nu suficient de puternică pentru a exercita în permanenţă o putere dominantă”.
Autorii nu amintesc de alte riscuri, cum ar fi acela al intereselor potenţial divergente dintre SUA şi Uniunea Europeană (mai ales UE minus Marea Britanie); interese comerciale, industriale, geopolitice etc. Nici de potenţialul de instabilitate pe care l-ar avea această „Nouă Europă” ieşită din vechea Uniune Europeană, ceea ce ar putea fi îngrijorător inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu NATO. Nici de faptul că „restul lumii” nu va sta pe loc până când zona euro îşi va tura motoarele economice. Nici de faptul că zona euro ca atare ar putea suferi modificări (care ar fi putea fi statutul Greciei?). Nici de vidul geopolitic creat în Europa Centrală şi de Est ca urmare a federalizării zonei euro, sau a Europei Occidentale. Ceea ce nu constituie în niciun fel un neajuns al cărţii, pentru că, şi aici am în vedere audienţa din România şi ultimul risc invocat – vidului geopolitic din Europa de Est – este responsabilitatea noastră să medităm la consecinţele pe care le poate avea posibila, chiar probabila federalizare a zonei euro. Este responsabilitatea noastră să depăşim retorica facilă asociată ideii că ar exista o mare diferenţă între a vorbi despre „Europa cu două viteze” şi „Europa ritmurilor şi intensităţilor diferite”. Este responsabilitatea noastră să conştientizăm că, atunci când realitatea se schimbă, şi ideile noastre ar trebui să se schimbe. Este responsabilitatea noastră să depăşim termenii în mare parte falşi ai unei dezbateri centrate pe întrebarea „vrem sau nu vrem în zona euro”, „mai devreme sau mai târziu” şi să ne întrebăm, în schimb, cum putem rămâne relevanţi sau atrăgători pentru această nouă construcţie; o construcţie care se edifică sub ochii noştri şi care s-ar putea numi „Statele Unite ale Zonei Euro”.
Sperăm ca această carte să contribuie la deschiderea dezbaterii publice din România către realităţi şi adevăruri mai puţin confortabile. Vă aşteptăm la evenimentul de lansare din cadrul Bookfest!
