Redescoperirea Europei Centrale şi de Est. „Iniţiativa celor trei mări” şi ecourile ei geopolitice

Three_Seas_Initiative

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Ieri a avut loc la Varşovia întâlnirea liderilor din statele cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică. Este a doua reuniune a „Iniţiativei celor trei mări” (prima având loc în vara lui 2016, iar cea de-a treia urmând să se desfăşoare la Bucureşti). Relieful aparte al întâlnirii de ieri este conferit de participarea preşedintelui american, Donald Trump. Mai este un element important: reuniunea are loc înaintea summitului G20, planificat a avea loc pe 7-8 iulie la Hamburg, summit considerat „crucial”.

Să menţionăm că la întâlnirea de la Varşovia au participat 12 state din regiune: Austria, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria şi, evident, ţara gazdă, Polonia. Cu o singură excepţie – Austria – toate au fost state membre ale sistemului socialist, ori chiar au făcut parte din fosta Uniune Sovietică. Scopul expres al Iniţiativei este stimularea cooperării în regiune, accelerarea proceselor de modernizare a infrastructurii şi consolidarea independenţei energetice. De altfel, acest ultim punct s-a situat pe topul dezbaterilor de ieri. Luna trecută, Polonia a încheiat construcţia unui terminal şi a putut primi primul transport de gaz lichefiat din SUA. În cuvântul rostit în cadrul „Iniţiativei celor trei mări”, Donald Trump a făcut o ofertă deschisă tuturor acestor ţări, citând exemplul Poloniei şi al Croaţiei, care în curând va putea şi ea importa acelaşi produs din America, să se conecteze mai strâns la piaţa energetică americană. Cum regiunea în ansamblu este dependentă de gazul rusesc, îndemnul preşedintelui american a avut un ecou real. Chiar şi preşedintele României, ţară care are nevoie în mult mai mică măsură de gaze decât celelalte state, a întâmpinat cu bucurie propunerea: „nu poate fi decât în avantajul cetăţeanului”.

Să mai notăm că ideea unui bloc economic al ţărilor situate între mările din regiune nu este nouă. În perioada interbelică, liderul polonez Jozef Pilsudski a propus crearea unei confederaţii a statelor situate între Baltica şi Marea Neagră, ceea ce a fost cunoscut sub numele de Intermarium. Condusă de Polonia, confederaţia ar fi trebuit să îndeplinească rolul unui adevărat scut de apărare în contra unor eventuale agresiuni din partea Rusiei. Iniţiativa, cu un anumit ecou în epocă, nu a fost dusă la îndeplinire datorită poziţiilor diferite ale statelor din zonă.

Menţionăm din start, organizarea Iniţiativei ca şi propunerile preşedintelui american au toate datele să reprezinte un eveniment cu adevărat istoric în viaţa regiunii. Ce poate fi mai îmbucurător şi mai încurajator decât faptul că liderul celei mai mari puteri a lumii face o ofertă aşa de generoasă, cum ar fi un mai mare acces la pieţele energiei, cât mai puţine bariere în calea comerţului cu energie şi întărirea securităţii energetice. Însoţită de angajamentul că „SUA nu va folosi niciodată energia cu scopuri coercitive la adresa altor naţiuni şi nici nu va permite altora să facă acest lucru”. Este, probabil, una din cele mai generoase oferte făcute vreodată regiunii în ansamblu într-un domeniu aşa de sensibil, cum este cel energetic, în care Europa Centrală şi de Est are dependenţe clare. Cum se întâmplă adesea în istorie, chiar şi o propunere bună poate fi influenţată de context, ori poate fi întâmpinată de rezistenţe alimentate de acelaşi context. Aici paradoxul este că angajamentele formulate de Donald Trump sunt în esenţă economice, ele convin regiunii, dar implicaţiile sunt de ordin geopolitic şi ele pot influenţa viabilitatea primelor.

Deci, pe cine afectează propunerile făcute de preşedintele american? Evident, în primul rând pe Rusia, puterea energetică a regiunii care alimentează cu petrol şi gaze ţările cuprinse în „Iniţiativa celor trei mări”. Şi care foloseşte poziţia sa pentru a-şi consolida un tip de influenţă în zonă. Dar propunerile respective afectează, în egală măsură şi Germania. În ce mod? Jocul pe care îl face Polonia este mai mare decât apare la prima vedere. Într-adevăr, ea a amenajat un terminal pentru a putea importa gaz lichefiat din America. În acelaşi timp, Varşovia doreşte să lanseze iniţiativa construirii unei infrastructuri energetice în regiune, infrastructură orientată nu de la est la vest, ori de la vest la est, ci de la nord la sud, având deci centrul strategic în Polonia. În mai puţine cuvinte, ţara cea mai puternică din regiune doreşte să devină şi un hub energetic al zonei. Relevantă în această privinţă este şi intenţia Varşoviei de a construi un gazoduct baltic care, trecând prin Danemarca, să conecteze Polonia cu câmpurile de gaze din Norvegia. Construcţie care ar intra în competiţie cu conducta deja existent între Rusia şi Germania şi care conferă ţării din urmă rolul de hub energetic al regiunii. Deci, se profilează un gen de competiţie de roluri energetice între Germania şi o Polonie sprijinită îndeaproape de Washington.

Care vor fi consecinţele acestei noi situaţii? Va apropia ea Moscova de Berlin? Premise ar fi. Mai ales că în cuvântul său, Donald Trump a invitat ţările prezente şi la achiziţionarea de dotări militare americane, “de departe cele mai performante din lume”. Cert este că noul rol pe care şi-l doreşte Varşovia poate trezi anumite suspiciuni chiar “printre cei 12”. De pildă, Austria şi Republica Cehă nu au participat la nivel de preşedinte la summitul de la Varşovia. Alte ţări între care şi România au accentuat cerinţa de a nu se “politiza” excesiv lucrurile pentru a nu deteriora relaţiile cu Bruxelless. Demn de urmărit ar fi şi reacţia Budapestei, care are relaţii mai strânse cu Moscova. În cele din urmă, cum ne învaţă istoria, tot poziţiile diverselor state din regiune vor fi determinante.

Implicaţiile geopolitice ale propunerilor făcute de preşedintele american ne vorbesc şi despre şahul pe care l-a primit Uniunea Europeană în ceea ce am putea numi „pântecul ei moale”: atitudinea faţă de periferie. În fond, care este atitudinea Uniunii faţă de periferie? Se vorbeşte despre „Europa cu două viteze”, cu „mai multe viteze” dar nimic concret despre dezvoltarea periferiei. Observaţi ceea ce se întâmplă în Asia? Se schimbă liderii regionali, dar şi statelor „de la periferie” li se încredinţează un rol pe care îl joacă şi progresează. Unde era Vietnamul acum câţiva ani şi unde este acum?

Analiştii semnalează faptul că noul preşedinte al Franţei ar fi făcut observaţie autorităţilor greceşti că au acceptat capital chinez. „Este singurul capital care a venit”, au răspuns acestea. Dacă Uniunea nu-şi va restructura poziţia faţă de „periferie”, atunci se va prăbuşi, ea ca putere a lumii şi modelul care a propulsat-o. Boala reală de care suferă UE aceasta este: jocul în falset. Se vorbeşte despre solidaritate, dar valoarea aceasta, cândva esenţială, devine din ce în ce mai mult element de retorică.

Lumea s-a schimbat. Globalizarea poate că a intrat într-un tip de declin. Dar capitalul circulă şi îşi caută pieţe de desfacere şi de profit. Să nu uităm, cele 12 state din „Iniţiativa celor trei mări” au o piaţă internă mai mare decât cea a Braziliei. Acum a venit capitalul american. Dar nu uitaţi, se pregăteşte cel chinez, care va avea o forţă considerabilă şi el. Nu doar Uniunea, ci Berlinul şi Moscova ar trebui să reflecteze asupra acestor evoluţii. Pentru că nu doar Washingtonul, ci şi Beijingul ar dori un tip de dislocuire a influenţei Berlinului şi Moscovei în regiune. Din nou, regiunea de care vorbim este redescoperită ca teritoriu al disputei. Ca de atâtea ori în istorie, ea nu pare pregătită pentru un răspuns unitar. Care să o propulseze, nu să o divizeze.

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).