Articol de Eveline Ioana Mărășoiu
Alegerile din martie din Olanda trezeau un val de optimism în Europa, hrănind speranța unei înfrângeri structurale a populismului, cel puțin a populismului din categoria extremismului de dreapta. Alegerile din Franța au consolidat această convingere, iar victoria lui Emmanuel Macron a fost aclamată ca o victorie – definitivă – asupra populismului.
Însă, adevărul este că acest curent rămâne prezent, chiar în forme accentuate în Europa, un exemplu elocvent fiind recent încheiatele alegeri din Austria. După ce scrutinul prezidențial din mai 2016 îl situa pe liderul de extremă dreapta la o distanţă de doar 0,6% pentru a deveni președintele Austriei, alegerile legislative abia încheiate reprezintă cel mai mare succes al Partidului Libertății (FPO) de după 1999, când acest partid a înregistrat 26,9% din voturi . Rezultatele inițiale sugerează că FPO se clasează pe locul al treilea (sub 26%), după Partidul Poporului (OVP) (peste 31%) și Partidul Socialist (SPO) (peste 26%).
În acest context, este posibil ca Partidul Libertății să fie partener în coaliția de guvernare condusă de Sebastian Kurz (OVP), care se profilează drept cel mai tânăr lider european. Care ar fi implicațiile acestui fenomen? Când FPO a fost membru în coaliţia de guvernare în perioada 2000-2005, statele europene au impus sancțiuni împotriva Austriei – o măsură adoptată în premieră împotriva unui stat membru. Populația a reacționat cu vehemență, iar popularitatea partidului extremist a fost în creștere pentru o perioadă. Dacă FPO va fi din nou la guvernare, iar Uniunea Europeană vă proceda similar, intervenția sa va genera un val de opoziție, nu doar în Austria, ci și în alte state membre în care populismul este la cote înalte. Intrarea la guvernare a acestui partid de extremă dreaptă ar însemna răcirea relațiilor dintre Austria și partenerii tradiționali, îndeosebi Germania, dar și dintre aceasta și NATO.
Dincolo de îngrijorările privind viitoarea coaliție de guvernare a Austriei, se impune să analizăm implicațiile strategice ale acestui scrutin. Este Austria oaia neagră a Europei sau extremismul de dreapta persistă pe bătrânul continent? Observăm o înăsprire a poziționării liderilor partidelor de establishment care au reușit să câștige alegerile? Care sunt implicațiile relației dintre partidele de extremă dreaptă și Kremlin?
Curentul de extremă dreaptă a început să capete proeminență odată cu multiplele crize cu care s-a confruntat (și se confruntă) Uniunea Europeană. Crizele economică și financiară, Brexit, criza refugiaților, chiar și atacurile teroriste au creat premisele pentru creșterea popularității partidelor populiste de dreapta – un fenomen care a luat prin surprindere partidele de centru. Deși elementul de urgență definitoriu acestor crize a fost cel puțin temporar depășit, probleme structurale și efectele acestora persistă. Astfel, și susținerea pentru partidele de extremă rămâne la cote înalte.
Înfrângerea populismului pare să fie astăzi doar un slogan iluzoriu, menit să liniștească percepția publică și să consolideze mandatul partidelor din establishment. În realitate, această abordare superficială nu facilitează soluționarea cauzelor profunde ale creșterii populismului și nici nu reflectă starea de fapt. În Olanda, partidul condus de Geert Wilders (PVV) a obținut cinci locuri în plus față de scrutinul din 2012, clasându-se pe locul al doilea, în timp ce partidele din fosta coaliție de guvernare au înregistrat un scor mai mic. Marine Le Pen a reușit să intre în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din Franța din luna aprilie. Mai recent, în septembrie, Alternativa pentru Germania (AfD) a obținut 13% din voturile pentru parlamentul federal, înregistrând cea mai mare creștere a bazei de susținători – 7.9% față de scrutinul precedent. Obținerea celor 92 de mandate legislative reprezintă cel mai bun rezultat al unui partid de extremă dreapta din Germania de după al Doilea Război Mondial. Austria confirmă astăzi această tendință.
O altă caracteristică a acestui fenomen este schimbarea discursului liderilor partidelor din establishment, în sensul încorporării în discursul lor al unor elemente centrale ale discursurilor populiste. David Cameron a avut o campanie axată pe tema centrală a populiștilor – ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Emannuel Macron s-a manifestat în favoarea adoptării unor măsuri protecționiste, îndeosebi în domeniul agriculturii, economiei, cu impact potențial asupra liberei circulații a forței de muncă în UE. Chiar și Angela Merkel și-a temperat poziția privind politica ușilor deschise și a fost forțată de împrejurări să adopte o postură dură împotriva Turciei, afirmând cu tărie că locul Ankarei nu este în Uniunea Europeană. Sebastian Kurz a adoptat, şi el, o poziție dură privind politicile de imigrație și azil, inclusiv accesul cetățenilor străini la sistemul de protecţie socială. De asemenea, acesta din urmă a militat pentru repatrierea unora din puterile acordate Bruxelles-ului – o temă frecventă în discursul populist. Acestora li se adaugă elemente de populism prezente în şi declaraţiile şi acţiunile guvernelor de la Budapesta și Varșovia.
Relația cu Federația Rusă este un alt aspect îngrijorător. Iată câteva exemple. Puține conexiuni directe pot fi identificate în Olanda între partidele de extremă dreaptă și Kremlin. Însă, poziţia PVV beneficiază de sprijin semnificativ din partea mașinăriei propagandistice de la Kremlin, un exemplu elocvent fiind referendumul privind semnarea Acordului de Asociere cu Ucraina. Susținerea politică și financiară acordată de Putin Frontului Național este de notorietate. O treime din electoratul AfD este reprezentat de populație vorbitoare de limbă rusă, iar partidul a fost susținut public de către președintele rus. În Austria, FPO a semnat un acord de cooperare cu partidul lui Vladimir Putin prin care, conform unor surse, se angajează să medieze între șeful Federației Ruse și Donald Trump. De asemenea, cele două partide ar urma să schimbe informații, să întreprindă consultări sistematice și să organizeze evenimente comune în următorii cinci ani. Dacă FPO ar intra în coaliția de guvernare, acest acord ar putea pune sub semnul întrebării relația dintre Viena și NATO, mai ales în contextul în care neutralitatea Austriei este prevăzută prin Constituţie. Punctele sensibile în ceea ce priveşte această relaţie ar viza tranzitul trupelor NATO pe teritoriul austriac, schimbul de informații confidențiale, participarea Austriei la exerciții și misiuni ale Alianței.
Aceste aspecte ar trebui să constituie tot atâtea semnale de alarmă și, mai ales, să conducă la conştientizarea nevoii de a analiza cauzele profunde ale populismului și ale radicalizării politice. Extremismul nu a fost înfrânt în Europa și nu ne putem îmbăta cu victoriile fragile ale partidelor de establishment.
Este important ca elitele societăților occidentale să înțeleagă problemele cu care se confruntă diferite clase sociale, să creeze punţi de dialog cu acestea şi să ţină cont de temerile acestora. Islamofobia și interzicerea imigrației nu sunt soluții adecvate, la fel cum nici ignorarea problemelor existente sau impunerea unilaterală a unor politici nu sunt strategii sustenabile.
