Articol de Paul Dobrescu
Uniunea Europeană – cu toate denumirile care au precedat-o – s-a născut ca o formulă politică de a integra Germania în viaţa Europei. Nu întâmplător iniţiativa constituirii UE a aparţinut celor doi adversari – Franţa şi Germania – care pe parcursul a 75 de ani se înfruntaseră de trei ori. Obiectivul integrării Germaniei în viaţa europeană a lucrat, a produs efecte. Dincolo de o mie de critici care se pot face, Uniunea se prezintă în faţa istoriei cu această realizare de prestigiu: inaugurarea unei noi formule de dezvoltare, care a favorizat pe toţi europenii şi a putut reprezenta chiar un model de cooperare şi de asigurare a păcii.
A venit, apoi, reunificarea Germaniei, iar temerile privind o evoluţie de sine stătătoare a celei mai puternice economii europene au început să apară. Moneda unică a reprezentat expresia dorinţei de a ancora şi mai temeinic Germania în structurile europene. Cum reunificarea Germaniei a avut loc peste noapte, şi crearea instrumentului prin care s-a dorit integrarea noii puteri – moneda unică – a avut loc într-un mod precipitat. Astăzi, ne dăm seama de câte probleme de proiectare suferă moneda unică. Ne dăm seama, însă, şi câte speranţe s-au pus în crearea euro, ca un pas decisiv în procesul de reconciliere şi de construire a unui destin comun. Francois Mitterrand prezenta Tratatul de la Maastricht – unde s-a hotărât introducerea monedei unice – ca fiind „mai bun pentru Franţa decât Tratatul de la Versailles”, un adevărat „Super-Versailles”.
Ceea ce a fost proiectat drept măsura principală pentru ancorarea şi integrarea Germaniei, s-a dovedit a fi în cele din urmă instrumentul de ridicare şi de consacrare a puterii germane. Astăzi, Germania are un surplus comercial de 217 miliarde euro, cel mai mare surplus comercial din lume. Evident, cea mai mare parte din acest surplus merge către Europa, care, după formula unui autor, a devenit un imperiu „by accident” al puterii germane. „German question” revine, astfel, în actualitate cu o forţă de nebănuit – Germania pare că domină Europa mai pregnant şi mai puternic decât în orice alt timp istoric. Nu pe calea forţei, ci a banului, a puterii economice şi, ca o încoronare, a influenţei politice.
Da, conflictul sângeros a fost prevenit. Pe trupul Europei a apărut un alt tip de conflict: decalajele şi tensiunile dintre ţări. Diviziunea centrală a Europei este cea dintre Nord şi Sud, dintre ţările creditoare şi cele debitoare. O altă falie care se conturează din ce în ce mai pregnant este cea dintre partea vestică a continentului şi cea estică. Orice temă am aborda, lucrurile se învârt în jurul aceleiaşi probleme: puterea din ce în ce mai mare a Germaniei. O Germanie care domină, dar nu conduce. Domină când este vorba despre decizii economice, comerciale, financiare – încât mulţi comentatori spun că adevărata capitală a UE nu mai este la Bruxell, ci la Berlinul -, dar nu conduce, în sensul că nu-şi asumă şi acele decizii care semnifică mutualizarea datoriei, creşterea solidarităţii, prevenirea faliilor. Germania este o jumătate de hegemon: se bucură de avantajele, dar nu şi de îndatoririle hegemonului.
De aceea, am optat ca o dată cu lansarea „Convorbirilor europene” să iniţiem o dezbatere pe această temă fundamentală a construcţiei europene: rolul Germaniei în Uniunea Europeană de astăzi. Cum ar putea fi valorificate avantajele ridicării colosului german şi diminuate dezavantajele sale, reale şi ele? Aşteptăm opiniile dumneavoastră!
