Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu
Am citit recent un articol scris de Mark Blyth, autorul unei cărți excelente, incomode și provocatoare, despre austeritate (Austerity. The History of a Dangerous Idea, 2013). Articolul la care mă voi referi a fost publicat în ediția engleză a Süddeutsche Zeitung cu titlul „The Euro’s future is secure” și mi-a atras atenția din mai multe motive.
Titlul – vădit polemic – mi se părea excesiv de optimist. Cum am putea fi optimiști în legătură cu moneda unică, în condițiile atâtor crize și rupturi pe care le înregistrează în acest moment Uniunea? Chiar autorul articolului fixează sugestiv starea actuală a Uniunii prin formula „cacofonie de interese și de preocupări”. În schimb, punctul de vedere cu privire la moneda unică este unul moderat optimist: moneda unică are viitor, chiar dacă nu e tocmai viitorul prevăzut de fondatori. Ci un viitor legat de apariția, din cenușa crizelor, a unei „noi Europe”. Nu e „noua Europă” pe care Secretarul American al Apărării, Donald Rumsfeld o contrapunea „vechii Europe” atunci când aceasta din urmă s-a opus, cu excepția Marii Britanii, celei de-a doua intervenții în Irak. Nu e o Europă croită pe considerente istorice, religioase sau culturale, ci pe considerente economice. Mai precis, Mark Blyth avansează ideea că fractura principală din interiorul Uniunii Europene nu este cea Nord-Sud, nici cea Est-Vest (ambele reale), ci una mai sofisticată, care le încrucișează într-un anume fel pe celelalte două. Este vorba despre fractura dintre țările care pot acumula surplusuri comerciale (adică țări exportatoare) și țări care nu pot face acest lucru (adică țări importatoare). Aceasta este „noua Europă” ieșită din criză și pentru care euro lucrează foarte bine; chiar în ciuda faptului că, așa cum vom vedea, nu toate țările care ar compune această nouă Europă sunt membre ale zonei euro.
„Noua Europă” ieșită oarecum învingătoare din criză
Al doilea motiv pentru care articolul mi-a atras atenția are de-a face cu poziția României. Din fericire, România pare să se plaseze în cadrul noii Europe ieșite oarecum învingătoare din criză, alături de Finlanda, Suedia, Danemarca (doi membri de facto ai actualei Uniuni Europene), Germania, Nordul Italiei, Slovacia, Cehia, Austria și Polonia. Pentru aceste țări, aliniate cum sunt, ca un pluton, la mașina de export a Germaniei, euro este o monedă robustă și o premisă a creșterii economice. Mark Blyth subliniază că, dat fiind nivelul de integrare în performantul lanț de producție al cărei lider este Germania, „noua Europă” este mai interesată de stabilitatea prețurilor decât de stimularea consumului intern (ceea ce o îndepărtează structural de Sudul Uniunii) și nu este afectată, strict economicește vorbind, nici de Grexit, nici de Brexit, nici de alte riscuri imediate.
Lăsând la o parte bucuria de a vedea că România se află, totuși, pe harta europeană, pe o hartă măcar a unei părți din Uniunea Europeană, aș dori să subliniez câteva probleme în legătură cu acest model. De altfel, chiar Mark Blyth consideră că, în ciuda robusteții locale cu totul remarcabile, principala vulnerabilitate a modelului de creștere consacrat de Germania este dată de acerba competiție pentru piețe care caracterizează lumea actuală. Cererea globală s-a prăbușit după Marea Recesiune din anii 2008-2009 și nu și-a mai revenit de atunci, în ciuda infuziilor de lichidități la care s-a recurs și pentru a stimula consumul și cererea. Mașina de export extinsă a Germaniei intră în competiție cu nu mai puțin temutele piețe de export ale Statelor Unite și ale Chinei. Pentru ca cineva să exporte, trebuie ca altcineva să importe, surplusul unora este deficitul altora, ca să existe bani de investiții, altcineva trebuie să economisească. Iar toate aceste lucruri trebuie să se întâmple pe o planetă din ce în ce mai mică (din punct de vedere economic vorbind), fiind departe situația în care pământenii ar avea surplus comercial cu marțienii (cum se exprima Martin Wolf, comentatorul-șef de la Financial Times).
Există și alte vulnerabilități ale acestui model. Faptul că se îndepărtează de Marea Britanie, a cărei competitivitate globală, mai ales în planul serviciilor și în sectorul financiar-bancar, nu poate fi neglijată. Îndepărtarea de Marea Britanie poate fi intepretată ca o îndepărtare de grupul „atlanticiștilor”. Iar acest bloc, orientat spre export fiind, se simte atras ca un magnet de piața de desfacere a Rusiei. Apoi, modelul ocolește Franța. Aici situația este chiar mai complicată deoarece un lucru cert se poate spune despre Uniunea Europeană – brăzdată de crize cum este în prezent: în acea parte a Europei organizată sub forma UE, nu au existat războaie din 1945 până în prezent; ceea ce constituie un argument puternic în favoarea ideii că UE reprezintă un puternic instrument de pacificare (prin prosperitate). Dacă suntem de acord cu acest argument, atunci se pune imediat întrebarea ce poate diminua apetitul pentru conflict al Europei în cazul în care care Uniunea s-ar prăbuși, s-ar fragmenta sau, fără a se prăbuși, nu ar mai funcționa. Sau ar lua altă formă decât cea cu care ne-am obișnuit.
În plus, oricât de importante ar fi interdependențele economice – și sunt – ele nu pot fi discutate în întregime separat de probleme politice, sensibilități culturale, de afinități geopolitice sau, dimpotrivă, predispoziții spre competiție geopolitică. Nu cred că Brexit-ul, sau Grexit-ul sau oricare alt UExit pot fi interpretate într-o notă exclusiv economică („Exportul e cu noi!”). Intervin considerente legate de prestigiu, de solidaritate, de legături tacite; să ne amintim de propunerea de a crea un Mini-Schengen (Germania, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg), al cărui fundament ar fi fost apropierea tacită dintre țările respective („like-minded countries”, cum s-au exprimat chiar cei care au făcut propunerea respectivă).
În afara acestor vulnerabilități de ansamblu, mă gândesc la unele care au de-a face în mod particular cu România. Încă o dată, nu îmi pot ascunde bucuria că, de voie, de nevoie, mai curând ca urmare a acțiunilor altora, suntem cât de cât integrați într-un ansamblu mai mare și mai puternic, depășim stadiul de izolare (nici măcar acela de „splendidă izolare”, ca în cazul Marii Britanii). Principial vorbind, consider că, pentru România, existența și funcționarea Uniunii au reprezentat și reprezintă o șansă în planul prosperității și al securității. Deci, pentru funcționarea Uniunii care ne-a acceptat ca membri, trebuie să ne batem în continuare. În al doilea rând, nu sunt adepta mini-blocurilor, mini-summit-urilor, mini-Europelor care, oricum am lua-o, nu constituie un răspuns adecvat la maxi-problemele care confruntă continentul. În al treilea rând, această strategie care ne include, din fericire, și pe noi, nu e tocmai strategia noastră; ca în multe alte situații, am sfârșit prin a fi parte din strategia altora. Și, așa cum spunea Emil Cioran în Schimbarea la față a României, este imposibil „de a construi o țară pe un ideal de împrumut”. Iar faptul că am intrat în acest lanț de producție cu un statut de subcontractor, cu forța de muncă doar mediu calificată (și aceasta deficitară și nu pe măsura cererii) – nu reprezintă o rețetă de creștere și dezvoltare pe termen lung.
În sfârșit, trebuie meditat la echilibrul pe care o țară precum România trebuie să îl realizeze între imperative economice și imperative strategice. Cât și cum poate fi menținut acest echilibru? Care sunt oamenii care știu să joace și să ia decizii corecte fără a dezechilibra lucrurile? Și ce se întămplă în situația în care, ipotetic vorbind, cele două imperative intră într-un fel de contradicție? Pentru că, la felul în care arată lumea acum, nu poți să nu te întrebi ce e mai ușor de realizat: performanță economică sau „performanță” geopolitică. Țările care oferă studii de caz instructive cu privire la această problematică se află toate în apropierea noastră: Polonia, Turcia, de ce nu chiar Germania…
