
Articol de Paul Dobrescu
Pe 20 iulie, Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei europene şi „părintele monedei unice”, a împlinit 90 de ani. Mare partizan al Europei unite, promoter al spiritului european, Jacques Delors a criticat în ultimii ani liderii europeni pentru că nu au identificat problemele reale ale zonei euro vorbind chiar despre o „refondare” a Uniunii. Cu acest prilej aniversar, Francois Hollande a adresat un mesaj în care a reiterat propunerile sale recente: crearea unui „guvern economic” al zonei euro (cu un buget al său) şi a unui parlament care să asigure controlul democratic. În mesaj, preşedintele francez recunoaşte că a făcut aceste propuneri pornind „de la una din ideile lui Jacques Delors”. Gest delicat, dar protocolar.
Cu câteva zile înainte, de „Ziua Bastiliei”, preşedintele Franţei vorbise mai amplu despre „strângerea legăturilor în interiorul zonei euro”, menţionând, polemic fără îndoială, că „ceea ce ne ameninţă cu adevărat nu este mai multă, ci mai puţină Europă”, sugerând că „putem chiar merge mai departe şi să avem un buget al zonei euro, astfel încât să putem acţiona şi investi în statele membre, inclusiv în cele rămase în urmă”. Înaltul demnitar francez a vorbit şi despre crearea unui grup de „avangardă” a zonei euro, care să cuprindă, în fapt, membrii fondatori, „cei şase”: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Întotdeauna, contextul conferă înţeles unei afirmaţii sau unei poziţii. Care este contextul în care a avut loc afirmaţia făcută de Francois Hollande? După opinia noastră, este un răspuns venit târziu la criza euro. Mai exact, este un răspuns la criza grecească. Hollande a apărat mult cauza Greciei. Nu ştim dacă a apărat-o de dragul Greciei sau de dragul băncilor franceze care au investit mult în această ţară sau chiar al Franţei, confruntată cu multe dificultăţi economice. În orice caz, este de salutat orientarea de tip federal a propunerilor franceze. Moneda unică nu are cum să dureze mult dacă nu beneficiază de suportul unui „stat”, în acest caz al unui „guvern economic”, cu toate instrumentele de care trebuie să dispună un guvern: buget, trezorerie, parlament. Rămâne de văzut care va fi răspunsul celorlalte state importante ale zonei euro, orientate în anii din timpul şi de după criză „spre interior”, spre problemele interne.
Semnele noastre de întrebare sunt legate de afirmaţia că recentele propuneri ar fi inspirate „de una din ideile lui Jacques Delors”. Nu negăm că fostul preşedinte al Comisiei europene a vorbit despre „guvern”, despre „trezorerie” etc. Problema este: din ce perspectivă a făcut-o? Perspectiva joacă aici rolul pe care îl îndeplineşte contextul: dă un sens diferit aceleiaşi idei, aceleiaşi propuneri.
Să nu uităm că Delors a fost preşedintele Comisiei europene, când figurile emblematice ale Europei erau Kohl şi Mitterrand. De altfel, a fost şi preşedintele Comisiei cu cea mai mare „autonomie de zbor” faţă de factorii de decizie la nivel naţional, conferită în primul rând de cei doi lideri amintiţi. Atunci, Europa era în „expansiune” – în expansiune de model şi de prestigiu. Atunci Europa şi Uniunea Europeană reprezentau „personajele centrale”, iar toate celelalte state aveau drept stea polară interesele construcţiei europene. Era o fervoare europeană, exprimată într-un adevărat crez politic: încheierea divizării exprimată în încleştarea continentului de a-şi recupera teritoriile.
Acum se vorbeşte despre „mai multă Europă”, dar acest deziderat se referă la o zonă precisă: zona euro. Se vorbeşte – am spune încordat – despre această zonă, dar puţin despre regiunile aflate dincolo de zona euro. Astfel, continentul consemnează o mişcare de sens invers faţă de cea dominantă în timpul lui Delors. În anii ’90 se încerca ştergerea divizărilor, acum divizările sunt retrasate. Cu cerneala cea mai durabilă: cerneala dezvoltării. Divizările economice reprezintă adevărate „ziduri” despărţitoare, mult mai durabile decât cele politice. Fie şi pentru că ele nu pot fi demolate prin gesture spectaculoase, ci doar prin efort încordat ghidat de strategii.
Propunerile lui Hollande fixează cel puţin trei cercuri concentrice ale Europei: zona de avangardă, zona euro şi apoi teritoriile necuprinse în aceste regiuni bine structurate. Care este răspunsul dat de către aceste propuneri „periferiei geopolitice”, adică Europei centrale şi de est? Înţelegem preocuparea presantă pentru zona euro. „Periferia geopolitică” cunoaşte şi ea o altă presiune: ridicarea Rusiei. Epoca marcată de Kohl, Mitterrand şi Delors ar fi consolidat, neîndoielnic, zona euro, dar ar fi creat o perspectivă precisă şi zonei în care ne aflăm. Nu este exclus ca după efortul de recuperare a propriilor teritorii făcute în acea perioadă, Uniunea de astăzi să fi obosit, să se concentreze pe regiunile sale centrale şi să lase „periferia geopolitică” aşa cum a fost: o zonă tampon, un gen de condominium geopolitic. O zonă mai săracă şi mereu disputată de puterile vremii.