Articol de Costin Dămășaru
Potrivit psihologului german Kurt Koffka, „întregul este altceva decât suma părților”, situație definită prin termenul „Gestalt”. Acest principiu devine foarte util în demersul nostru colectiv de a încerca să explicăm criza identitară și de leadership cu care se confruntă Uniunea Europeană.
Ruptura profundă la nivel de percepție asupra dinamicii dintre „elementele constitutive” ale UE are legătură și cu imposibilitatea liderilor de a înlătura iluziile, deseori toxice, cărora li s-a alocat inițial un rol de liant între părți.
La nașterea mamutului organizațional ce a primit numele de Uniunea Europeană, liderii și-au asumat rolul de iluzioniști și au început să folosească diverse trucuri din seria „smoke and mirrors” care să le permită să își ducă la îndeplinire visul de a aduce laolaltă dacă nu toate, măcar majoritatea țărilor de pe Bătrânul Continent. Au mers pe principiul „scopul scuză mijloacele” fără să își asume acest lucru.
Problemele grave au apărut în momentul în care cei ce au creat aceste iluzii au uitat natura lor înșelătoare și au început să creadă în propriile rețele de minciuni. Și de aici a început „dansul”.
Repetând zi de zi, ceas după ceas, prin reprezentanții instituțiilor UE plătiți regește, că Uniunea Europeană este un miracol al democrației în care toți membrii sunt parteneri EGALI din punctul de vedere al responsabilităților și drepturilor și că rezultatul acestui conglomerat de țări este format din suma componentelor sale EGALE, liderii au căzut în capcana propriului lor hubris și, din această dinamică, a apărut o mare parte din problemele de astăzi.
Teoria Gestalt spune, spre exemplu, că 1+1 nu este egal cu 2 ci cu 5 sau -7 sau -12 sau orice alt număr, în cazul de față rezultatul fiind influențat atât de caracteristicile individuale ale fiecărui membru, cât și de contextul regional și internațional în care se naște și crește acest conglomerat. Influențează acest proces și multe alte variabile independente de voința actorilor implicați, unele evidente iar altele ascunse, dar toate împărțind o trăsătură comună: impactul profund asupra dinamicii organizaționale din sânul UE .
Primul pas în rezolvarea unei probleme este acela de a accepta că avem o problemă și apoi de a trasa cât se poate de obiectiv cauzele ce au dus la apariția acelei situații dureroase. Următoarea mișcare recomandată ar fi ca, pe baza informațiilor obiectiv colectate, să se genereze o strategie de rezolvare a acestei situații.
Până aici toate bune și frumoase. Însă ca acest proces de vindecare să ia naștere este vital ca cei responsabili de rezolvarea acestei situații să facă primul pas și să accepte că există o problemă reală și profundă care are drept cauze următoarele elemente … ( și aici se completează punctele în suspensie).
Revenind la situația UE, ca și cum aceasta nu ar fi suficient de tragică, leadershipul, care pare total în beznă, refuză sistematic să recunoască acest lucru și, pe cale de consecință, să accepte ce se întâmplă cu adevărat în ograda lor organizațională comună.
În cazul „fericit” în care liderii acceptă faptul că există o problemă profundă (și asta doar în momentul în care proverbialul cuțit ajunge la os), atunci se petrece un fenomen absolut fascinant: sunt identificate o mulțime de cauze, care mai de care mai „politically corect”, însă niciuna care să fie din categoria cu impact major în influențarea dinamicii organizaționale a UE. Mai pe românește, „aruncă pisica în ograda altuia”, generând noi și noi iluzii.
Și astfel, se intră într-un cerc vicios din care nimeni nu are intenția de a ieși dintr-un motiv pe cât de simplu și uman pe atât de nociv, și anume: odată cu identificarea cauzelor reale ale apariției haosului la nivel de percepție și cooperare în UE, imediat apar frații și mai urâți: vina și rușinea. Și nimeni, dar absolut nimeni, nu vrea să se simtă vinovat sau rușinat. Și uite așa, intensitatea dezbaterilor privind cauzele de profunzime şi soluţiile corespunzătoare scade, ceea ce duce la o periculoasă perpetuare a status-quo-ului.
