„Eroii” de serviciu vs. „vinovații” de serviciu

de Loredana Radu

 

Criza medicală se acutizează peste tot în lume. România pare a înregistra cele mai multe cazuri din Europa Centrală și de Est, depășind chiar și Polonia – cea mai mare țară din regiune. Noi restricții vor fi impuse în curând – restricții care sperăm să fie luate ca atare și respectate de către toți concetățenii noștri. Situația terifiantă din Italia și din Spania ne arată că amploarea și ritmul infectărilor depind în mare măsură de acțiunile și deciziile noastre.

Știu, bunicii și străbunicii noștri au fost nevoiți să înfrunte războaie și lipsuri, în timp ce noi suntem puși în situația ingrată de a înfrunta acest război epidemiologic de pe canapelele noastre, privind la televizoarele noastre HD/4K, ținând pe genunchi laptop-uri ultra-slim și butonând smartphone-uri avangardiste. Deși este o comparație intens popularizată în ultimele zile, aceasta nu rezistă întotdeauna.

Bunicii noștri erau „căliți”: cei mai mulți proveneau din mediul rural, unde duceau vieți nu tocmai ușoare, fiind nevoiți să întrețină familii numeroase cu mijloace sărace, rudimentare. Accesul la servicii sanitare era un atribut al păturilor sociale mai înstărite, ceea ce eroda și mai mult șansele la o viață decentă și sănătoasă pentru cei mai mulți cetățeni. În România începutului de secol XX, speranța de viață la naștere se situa undeva în jurul vârstei de 35-40 de ani, în timp ce în secolul XXI valoarea s-a dublat, depășind 70 de ani. Prin urmare, bunii și străbunii noștri erau mai „căliți” nu numai în ceea ce privește mijloacele de trai, dar și în relație cu îmbolnăvirea sau moartea celor din cercul lor familial sau relațional.

Noi, cei din generațiile „millennials”, „X”, „Y”, „snowflakes”, avem alt „baseline”, ne raportăm la un alt standard. Deplasările, consumul, conexiunile, vacanțele, turismul, cumpărăturile, mersul la școală sau la birou, ieșirile în grupuri mai mult sau mai puțin restrânse fac parte din fibra noastră socială. Accesul practic instantaneu la tot felul de obiective și de atracții constituie „norma” și clădesc un cadru dinamic și plin de culoare, o viață imposibil de imaginat de bunicii noștri acum 50 de ani. Prin urmare, ecartul între „normă”/ „standard” și condiționările excepționale impuse de criza actuală este imens și trebuie înțeles în contextul acestui „prezent” – prezentul nostru, extravertit, pictat în tușe consumeriste, dinamice, strălucitoare, care îți iau ochii și te fac să-ți dorești mai mult, să fii remarcat, să te înscrii în curse amețitoare cu „ceilalți” în fiecare zi, în fiecare minut. Totul sau aparent totul este la vedere și ne grăbim să presupunem că doar ceea ce este la vedere merită „privit”. Cu cât competiția devine mai mare, cu atât suntem stimulați să ne dorim și să arătăm mai mult, uitând, în același timp, să ne privim în propriile oglinzi. Bunii noștri erau, poate, cel mult în competiție cu timpul, fiind mulțumiți cu „daruri” mult mai modeste, precum o viață (cât de cât) sănătoasă și posibilitatea de a „pune pe masă o pâine”.

În acest ceas trist, este posibil să dăm un restart total cutumelor, nevoilor și dorințelor noastre? Poate fi instinctul de supraviețuire mai puternic, poate el modifica ADN-ul acesta social, care ne proiectează mai mult în exterior și ne împiedică să ne privim pe noi înșine în mod real, autentic? Trăim pentru alții, arătăm bine pentru alții, le demonstrăm celorlalți de ce suntem noi în stare, vânăm greșelile și erorile altora ca să ne construim o imagine de sine cât mai bună, ca să ne validăm apartenența la „tabăra corectă”.

Criza de acum este specială tocmai pentru că poate constitui un prilej pentru o resetare a modului în care ne raportăm la noi și la ceilalți, o reevaluare fără patimă, care să ne aducă mai aproape de fondul problemei, care să ne facă să empatizăm mai mult cu oamenii care muncesc și se sacrifică pentru a găsi soluții în vremuri tulburi. Trebuie să recunoaștem un adevăr: noi, ca societate, avem o apetență deosebită pentru a găsi vinovați, responsabili. În ultimii zece ani, am scos pe tapet o pleiadă de „vinovați de serviciu”: profesorii – pentru calitatea slabă a învățământului, doctorii –pentru haosul din domeniul sănătății, instituțiile publice – pentru cele mai multe neajunsuri sociale și economice ș.a.m.d.. Am generalizat și continuăm să o facem. Este suficient un caz, o persoană sau o poveste pentru a pune o etichetă mare și neagră pe un întreg sector, pe o „breaslă” sau pe un corp de specialiști. Nu vreau să antagonizez pe nimeni aici, însă permiteți-mi să lansez o invitație la mai mult echilibru, calm și tact atunci când semnalăm niște probleme sau deficiențe. Pentru că aceiași medici care mai deunăzi erau etichetați drept „șpăgari”, acum se luptă în linia I pentru a ne scoate la lumină, punându-și gaj nu numai propria sănătate, dar și siguranța celor dragi. Aceiași dascăli care erau văzuți drept „superficiali” sau „perimați”, acum se străduiesc să ne motiveze copiii/ tinerii de la distanță, să-i mențină conectați la educație, astfel încât să nu ajungă în situația de a pierde un an. Și aceiași polițiști și jandarmi care mai acum câteva luni (!) erau huiduiți și bătuți cu pietre, acum sunt mobilizați pe străzi pentru a se asigura că regulile sunt respectate și că suntem în siguranță. Desigur, lista poate continua.

Dacă până acum am investit resurse considerabile pentru a crea liste cu vinovați și responsabili, poate că acum este un moment prielnic pentru a crea o listă a „eroilor de serviciu”.

Vânătoarea de vrăjitoare este cel mai păgubos demers în care ne putem lansa în momentul de față. Vânătoarea de idei poate salva vieți, poate construi punți solide, în timp ce căutarea cu încăpățânare de „conspirații” și „conspirați” ne poate arunca în zone fără ieșire. Viața în sine ar trebui să fie mai seducătoare decât scenariile în care căutăm și blamăm public „vinovați”, „vrăjitori” și „țapi ispășitori”.

Dacă trebuie să învățăm ceva de bunii și străbunii noștri, atunci acest lucru este abilitatea de a mulțumi pentru viață, pentru sănătate și pentru toți cei care – departe de a fi perfecți – fac eforturi colosale pentru ca societatea noastră să revină la „normal”.

About the Author

Loredana Radu

Loredana Radu este conferențiar universitar doctor la SNSPA București, director al Center for EU Communication Studies și coordonator al masteratului în Managementul proiectelor în limba engleză, precum și autor și co-autor de lucrări științifice.

http://www.eucommunication.eu