Articol de Paul Dobrescu
Afirmaţia aceasta, spusă de un specialist în drumuri şi poduri, apoi om politic, printre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut acest neam – Ionel I. C. Brătianu –, fixează un mare adevăr. Cum drumurile fac ţara? Ele „îmbrăţişează” un teritoriu şi îl ţin la un loc. Fac posibilă mişcarea pe acel teritoriu, mişcarea oamenilor şi mişcarea bunurilor. Când se deplasează, oamenii au scopuri şi interese. Dar duc cu ei şi gânduri, păreri, obiceiuri de tot felul. Ajunşi la destinaţie cu treburi, ei discută, observă şi se întorc încărcaţi cu „polenul” celor văzute. Acel ceva suplimentar, adus de o călătorie este câteodată mai important decât mobilul propriu zis al deplasării. Pentru că prilejuieşte cunoaştere, apropiere, un neîntrerupt flux, care omogenizează şi previne distanţarea.
Drumurile sunt pentru o ţară ceea ce sunt conversaţiile pentru un grup sau pentru două persoane. Poate nu ne dăm seama, dar conversaţia clădeşte humusul psihologic dintre oameni. Vi s-a întâmplat, desigur, să întâlniţi o persoană de care aţi fost foarte apropiată cu ani în urmă. Este mare bucuria întânirii, dar după câteva momente, subiectele conversaţiei parcă se epuizează. Firesc, pentru că în ultimii ani nu a mai existat o experienţă comună, care să fie prelucrată împreună şi să alcătuiască substanţa care-i leagă pe oameni unii de alţii; să-i apropie şi să cimenteze relaţiile dintre ei.
Ne mirăm adesea cum un maramureşean se înţelege fără probleme cu un dobrogean, un bănăţean cu un bucovinean. Explicaţia? Amploarea pe care a avut-o în istoria noastră transhumanţa (desigur, trebuie luaţi în seamă şi alţi factori, cum ar fi circulaţia cărţilor religioase). Drumurile bătătorite de ciobani au omogenizat miraculos limba – achiziţia cea mai important a unei comunităţi naţionale. Eram cu câţiva ani în urmă într-o şcoală situată doar la câţiva kilometri de Nistru, în Republica Moldova. Documentele şcolare erau scrise într-o limbă română impresionant de curată, semn că oierii merseseră cu mult dincolo de fluviu, se aşezaseră acolo formând o blană compact de populaţie românească. Altminteri nu avem cum să explicăm puritatea limbii în sate situate numai la câtiva kilometri de graniţă.
Una dintre primele măsuri luate de Regele Ferdinand după Marea Unire a fost unificarea căilor ferate, ipostază esenţială în acel moment a „drumului”, a legăturii, a unificării de facto. Astfel, prin intermediul căilor ferate provinciile istorice care fuseseră atâta amar de vreme despărţite erau puse în legătură, comunicau. Un lucru înţeles atunci şi neglijat astăzi.
Este de mirare cum într-o ţară care datorează atât de mult drumurilor, cu pulbere şi fără pulbere, nu se realizează importanţa arterelor moderne de circulaţie pentru consolidarea simţămintelor şi trăirilor comune, pentru menţinerea legăturii strânse dintre oameni. Numărul kilometrilor de autostrăzi construite în ultimii 25 de ani în România este de-a dreptul ironic. La un moment dat, a fost chiar o opţiune programatică: „România nu are nevoie de autostrăzi”! Atunci cum să avem autostrăzi?
Este şi mai greu să înţelegem cum la 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri noi nu avem o autostradă care să lege Bucureştiul de Cluj şi de Iaşi şi pe acestea două între ele. Adică să unească provinciile istorice ale României. Este stupefiant faptul că, în această privinţă, nu am luat exemplul ţărilor occidentale, care sunt brăzdate, cum ştim, în lung şi-n lat, de autostrăzi. Europa ne-a urechiat mereu pentru neajunsurile din domeniul justiţiei, şi bine a făcut, dar nu ne-a sancţionat – şi nici măcar nu ne-a avertizat – pentru nerealizarea coridoarelor de autostrăzi prevăzute în planul UE în urmă cu un deceniu. Iată o întrebare: Europa nu e interesată de realizarea autostrăzilor din România? Autostrada Bucureşti-Braşov se amână sine die, iar cea care urmează să lege Piteştiul de Sibiu – prima care ar traversa Carpaţii – este trecută în Master Plan la insistenţele unei companii străine, şi nu este rezultatul unei opţiuni obligatorii din partea noastră.
În Ardeal se mai construieşte câte o porţiune de autostradă. Dar parcă au interdicţie să treacă munţii. Se opresc undeva la Sibiu sau Braşov. Ca şi când ar avea nevoie de un tip de paşaport care nu a fost elaborat încă. Este uimitor cum nimeni nu este îngrijorat de o situaţie care devine alarmantă. Timişoara este mai aproape de Viena decât de Bucureşti. Dacă luăm în calcul şi condiţiile de circulaţie, atunci timpul necesar pentru a ajunge la Bucureşti este dublu faţă de cel reclamat de o călătorie în fosta capitală imperială. Mai întâi oraşele de graniţă, apoi oraşele din vest şi, în cele din urmă, întreg Ardealul poate fi atras în orbita centrelor economice existente dincolo de graniţa de vest. Ar trebui să ne întrebăm dacă persoanele care călătoresc în acele zone nu vor repeta experienţa celor doi prieteni care se întâlnesc după ani de zile, se bucură, dar descoperă că experienţa care îi leagă s-a rarefiat îngrijorător. „Drumurile fac ţara”…
