Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

La sfârşitul săptămânii trecute a avut loc la Beijing un eveniment de care nimeni nu poate face abstracţie: summitul „One Belt, One Road”. Numele este mai pretenţios. El poate fi tradus printr-o denumire mult mai cunoscută: „Noul drum al mătăsii”. Este vorba despre o reţea de drumuri, căi ferate, porturi şi alte elemente de infrastructură care să lege Asia, Africa, şi Europa. Reţeaua de care vorbim are două „braţe” principale: unul continental, care trece prin Asia Centrală şi ajunge în Europa, celălalt, maritim, traversează Oceanul Indian, ajunge în Orientul Mijlociu, apoi în Africa şi regiunea mediteraneană. Deci, tot în Europa. Cele două braţe sugerează o îmbrăţişare comercială a Eurasiei. Braţele sunt chinezeşti. Fiinţa îmbrăţişată este Eurasia, supercontinentul lumii.

Cu patru ani în urmă, preşedintele Chinei, Xi Jinping, a anunţat acest proiect şi înfiinţarea unei noi bănci care să-l susţină: „Banca Asiatică pentru Investiţii în Infrastructură” (AIIB). China a contribuit cu suma de 50 de miliarde la constituirea Băncii. La început, iniţiativa a fost întâmpinată cu rezerve atât din partea unor ţări asiatice, cât mai ales din cea a democraţiilor europene. Cu câteva luni înainte de inaugurarea băncii, o schimbare spectaculoasă a avut loc: Marea Britanie, urmată de Germania, Franţa, Italia au declarat că acceptă să devină membri fondatori; mişcări asemănătoare au făcut Australia, Indonezia şi alte ţări asiatice. A fost, deci, un succes. Cum se explică el? Prin valoarea evaluată a proiectului: investiţia cerută de construirea şi modernizarea infrastructurii Asiei se ridică la multe zeci de miliarde de doari, o valoare care ar echivala cu trei PIB-uri germane. O asemenea şansă de câştig nu putea fi ratată de nimeni.

Evenimentul de la sfârşitul săptămânii trecute are valoarea inaugurării propriu-zise a proiectului. Ce date noi au apărut? China a mai angajat un fond investiţional suplimentar de peste 20 miliarde (în total 78 de miliarde de dolari) şi a încurajat băncile chinezeşti să facă investiţii de alte 40 miliarde dolari în proiectul de care vorbim. „One Belt, One Road” se conturează drept prioritatea de top a politicii externe chineze, proiectul care îngemănează interese comerciale, diplomatice şi geostrategice. Cum în legătură cu semnificaţia evenimentului există interpretări diferite, ne vom mărgini să furnizăm cititorului informaţii şi date, invitându-l să-şi formeze propria opinie. Câştigul va fi format de articularea propriei interpretări.

Participare

Participarea a fost masivă: 29 de şefi de state şi de guverne, între care amintim: preşedintele Rusiei, Turciei, Argentinei, Indoneziei, Cehiei, Serbiei, prim-ministrul Italiei, Spaniei, Poloniei, Pakistanului, Ungariei, Greciei. Majoritatea statelor au fost reprezentate la nivel de miniştri (Germania, Franţa etc). În cazul Marii Britanii, delegaţia a fost condusă de al doilea om în stat, ministrul de finanţe al ţării. În fruntea delegaţiei americane s-a aflat Matt Pottinger, asistentul special al Preşedintelui în relaţiile cu Asia. Impresionantă a fost participarea organismelor internaţionale: secretarul general ONU, Antonio Guterres, preşedintele Băncii Mondiale, Jim Yong Kim, directorul Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde. În total, au fost prezente 130 de ţări cu delegaţii la nivel politic sau economic.

Două remarci s-ar impune. Au fost prezente nu doar ţările aflate pe cele două trasee – continental şi maritim – ale „Drumului mătăsii”, ci mult mai multe state. Semn al interesului faţă de ceea ce preşedintele Chinei numea în Cuvântul de deschidere „proiectul secolului”.

Au fost şi mari absenţi. Cum ar fi India, membru fondator al AIIB. Între timp, India şi-a construit o altă poziţie alimentată de construcţia unui coridor economic între China şi Pakistan, care trece prin „Kaşmirul ocupat de către Pakistan”. Se pare că relaţiile dintre cei doi giganţi ai Asiei – China şi India – stau să se încordeze. Nu există o formulă mai bună de a crea probleme ascensiunii Chinei decât tensionarea relaţiilor cu puterea din Oceanul Indian.

Infrastructura face o ţară. Ca şi un imperiu

Care este semnificaţia adâncă a proiectului? Evident, în prim plan apar aspectele comerciale. Este un proiect gigantic. Unii analişti l-au denumit chiar „un nou plan Marshall”, având în vedere că ţările prin care trece „Drumul mătăsii” sunt ajutate să-şi construiască infrastructura: poduri, drumuri, porturi, aeroporturi etc.

Este un proiect investiţional ori unul geostrategic, acoperit de impresionanta sa faţadă comercială? Şi una, şi cealaltă. Ambele obiective sunt prezente, cu precizarea că ele sunt legate printr-o serie de “conexiuni freatice”. Beijing-ul are interese economice şi comerciale şi a identificat o asemenea soluţie de promovare a lor. Are şi interese geostrategice. Ele depind însă de succesul celor comerciale. Iar cele comerciale, la rândul lor, depind nu doar de banii care urmează să fie investiţi, ci și de acceptarea planului investiţional de către statele care urmează să fie traversate de rute comerciale.

Este semnificativ că „Drumul mătăsii” a fost lansat cu mai bine de o mie de ani în urmă, atunci când China deţinea peste 50% din PIB-ul acelor vremuri. Încurajarea comerţului prin intermediul acestei formule a reprezentat o modalitate prin care China dinastiei Tang revărsa producţia sa, dar, în acelaşi timp, îşi extindea şi influenţa; într-un cuvânt, îşi consacra supremaţia. Iniţiativa de astăzi nu diferă foarte mult de cea lansată cu peste un mileniu în urmă. Când are un mare proiect, o putere trebuie să răspundă la întrebarea: vine el şi în întâmpinarea intereselor celorlalte state? Un tip de compatibilitate a intereselor este fundamentală pentru acceptarea proiectului. Iar acceptarea este materia primă care hrăneşte viabilitatea respectivului proiect.

Ceea ce nu înseamnă că el nu conţine şi multe înţelesuri mai puţin vizibile, multe riscuri şi chiar sfidări. Prima dintre ele se referă la semnificaţia geostrategică a drumurilor şi a căilor comerciale. Ionel I. C. Brătianu spunea că „drumurile fac o ţară”, în sensul că drumurile ţin la un loc oamenii, leagă interesele lor. În sens modern, putem spune că infrastructura face o ţară. Ca şi un imperiu. De când e lumea lume, infrastructura a reprezentat formula soft de a extinde propria influenţă. Soluţia nu este de a respinge „drumul”, ci de a a-l folosi pentru a dezvolta propriul proiect. Dacă se poate, unul mai inspirat şi mai inteligent decât cel care a construit „drumul”.

Promisiunea bunăstării

Sunt cel puţin două alte probleme mari ridicate de noul „Drum al mătăsii”. Parcurgând Cuvântul de deschidere rostit de către liderul chinez, am fost izbiţi de pledoaria pentru colaborare, pentru susţinerea globalizării ca proces economic: „ca să ajungem la rezultate care să mulţumească pe toată lumea, avem nevoie de deschidere şi colaborare, avem nevoie să evităm fragmentarea, să ne abţinem de la stabilirea unor praguri inhibitorii în domeniul cooperării, de la promovarea unor aranjamente exclusive, avem nevoie să respingem protecţionismul”. Parcă auzeam cuvântul aceluiaşi lider rostit anul trecut la Davos, pledând pentru globalizare, în timp ce America punea surdină acestei poziţii şi facea din promovarea bilateralismului axul politicii sale externe. Oricâtă perspicacitate ar fi avut cineva cu câţiva ani în urmă, ar fi fost imposibil să prevadă că, în 2017, America va promova bilateralismul, iar China globalizarea.

Planificata cale ferată care va lega China centrală cu Europa va favoriza o maree de produse chinezeşti ce vor inunda piaţa europeană. Deja, tendinţa este prezentă. Cum remarca Financial Times, „în fiecare săptămână cinci trenuri pline cu marfă pleacă din China spre Germania, dar în sens invers pleacă numai unul, în acelaşi interval de timp”. Europa îşi menţine deschiderea şi cumpără, zilnic, mărfuri din China în valoare de 1 miliard de euro. Tot într-o zi, China nu cumpără bunuri din Europa decât de jumătatea acestei sume. Anul trecut, China a investit în Europa de patru ori mai mult decât a investit Uniunea Europeană în China. Dacă aşa stau lucrurile acum, ne imaginăm cum vor arăta când infrastructura „Drumului mătăsii” va fi aproape de finalizare.

Haltele „Noului drum al mătăsii” vor fi dispuse pe întreaga întindere a Eurasiei, dar destinaţia finală va fi Europa. Ea va fi cea inundată de valul de mărfuri venind dinspre China şi Asia în general. Nu va exista apărare durabilă decât o economie care să facă faţă competiţiei venind dinspre extremitatea estică a Eurasiei. Anexarea comercială a UE este una dintre marile sfidări pe termen mediu ridicate de construirea noului proiect.

Nu este nici o îndoială că Beijingul a ales o cale soft – calea comercială – de a-şi promova interesele. Strategia sa va cunoaşte, desigur, sincope şi eşecuri. Dar ea va prinde încet, încet. Pentru că are pe frontispiciu promisiunea bunăstării.

Care este dezbaterea fundamentală a momentului în SUA? Acuzaţiile potrivit cărora Preşedintele ar fi avut discuţii cu ministrul de externe al Rusiei în care s-au vehiculat informaţii secrete etc. Până la un punct, situaţia este convenabilă Rusiei, deoarece o portretizează ca o ameninţare care trece cu mult dincolo de puterile ei reale. În spaţiul public american se construieşte o adevărată stafie a Rusiei, omniprezentă şi înfricoşătoare, încât preşedintele Rusiei a promis desecretizarea discuţiilor pentru a lămuri lucrurile. Pe când China, pragmatică, prudentă, dar decisă, îşi proiectează cu paşi siguri viitorul de putere imperială. Cum? Folosind puterea comerţului şi potenţialul pe care rutele comerciale îl oferă pentru proiectarea noii sale puteri. În timp ce America şi Rusia se află încleştate într-o dispută hrănită – după opinia noastră – de vechi spaime, China îmbrăţişează Eurasia, mişcare în urma căreia va domina supercontinentul. Iar cine domină Eurasia, domină lumea…