UE –  O carte pe care o citești de nevoie, când în realitate îți place „Harry Potter”

Articol de Costin Șerban, redactor-șef

Voi scrie în ceea ce urmează despre o criză a Uniunii Europene care nu este nici politică, nici economică, dar care face pas cu pas diferența în rândurile generației Y. Fiindcă lucrurile mici contează.

Sunt un tânar cetățean european, locuitor al unei republici de la periferia structurii ce poartă numele de Uniunea Europeană. Ca vârstă, mă încadrez ușor în categoria adult până în 35 de ani, care tocmai a ieșit din targetul cărților Young Adult gen Hunger Games sau The Magicians (adica 16-24). Am crescut odată cu tranziția postdecembristă și m-am maturizat odată cu intrarea României în Uniunea Europeană. Am învățat despre UE prin diferitele programe de informare lansate de Comisie sau de alte organisme acreditate. Ca mulți alții din generația mea, am participat la diferite concursuri spijinite sau finanțate de această structură sau am beneficiat direct sau indirect de bani de la UE. Cu toate acestea, în subiectele de discuție ale membrilor generației mele, UE ocupă rar un loc de dezbatere și, atunci când îl ocupă, de regulă e pe un indice negativ.

Publicațiile care reprezintă, după cum afirmă profesorul Alina Bârgăoanu în „Examenul Schengen”, „exemple de eforturi de a transcende limitele naționale în sistemul media european” (precum Politico Europe, Neurope, sau site-ul oficial Euronews) sunt rareori accesate de o masă critică de tineri cititori români. Aceștia preferă de regulă publicațiile generaliste care livrează știri în special locale sau naționale; tema UE este de regulă tratată marginal, fără vreun interes special în acoperirea ei. Atunci când subiectul Uniunea Europeană devine vedetă în spațiul public și atinge urechile și ochii tinerilor cititori, de regulă este într-un ton critic – criza economică, criza grecească, criza refugiaților etc.

Evident, nu există o modalitate de a programa ca toate publicațiile, posturile de televiziune, de radio și celelalte forme de media să promoveze forțat subiectul UE, fiindcă este o problemă de vânzare, datorită caracterului său – nu este mainstream, iar oamenii la nivel general consumă mainstream, nu underground. It is as simple as that. Problema este că UE nu este nici underground, fiind esențialmente o structură de tipul catch-all care are o poziție stabilă, dar nu prinde prea mult.

Pentru a înțelege mai bine poziția UE față de alte mari structuri, în accepția mea, o vom compara cu piața de carte, unde avem două categorii de cărți (atenție, vorbim strict de vânzări): bestseller și restul. De regulă, în majoritatea cazurilor, bestseller înseamnă titluri romance gen Sandra Brown, polițiste sau fantasy, pe când marile cărți care obțin premii literare importante nu prea vând așa multe exemplare și sunt citite de critici și de un public foarte foarte nișat. Ei bine, UE e cartea aia despre care știi bine că e o capodoperă plictisitoare pe care trebuie să o citești forțat la școală ca să treci clasa, deși ție îți place cu adevărat să citești Harry Potter și Stephen King pe sub bancă. Nu știu dacă problema este de la sursă, de la media sau de la noi, dar cred că trebuie schimbat brandingul.

Există următoarea interpretare a subiectului UE din partea multor tineri crescuți în tranziție – pentru ei, SUA și China sunt cărțile acelea cool, pe care le împrumută și le discută și pe care își dau banii, pe când UE nu e decât cartea aia dată spre lecturare din manual ca să poată lua bacalaureatul; știu că e bună fiindcă așa au învățat la școală, dar consumă filme americane, fast food și produse Made in China. O fi bine?

Poate că problema cea mai mare a Uniunii Europene este că nu știe să se vândă, să devină mainstream. Generația Y este una foarte schimbătoare, care se plictisește repede. UE trebuie să devină mainstream și să devină apetisantă pentru generația Y. Știți câți tineri s-au oferit să scrie pentru Convorbiri Europene? Niciunul. Câți ar scrie pentru VICE? Ei, bine…

About the Author