Articol de Alina Bârgăoanu
Spațiul de dezbatere din campusurile americane precum Harvard sau MIT nu este foarte foarte extins, cel puțin aceasta este impresia mea pentru moment. Există multă frământare, multă mirare, chiar multă pasiune pusă în joc. De multe ori, este nevoie să asculți cu răbdare o conferință de o oră și jumătate, să „asculți printre rânduri”, să aștepți sesiunea de întrebări și răspunsuri pentru a spera la o minima lămurire, la o minimă problematizare. Inevitabil, de fiecare dată gândul fuge către Europa, către România, e așa, nu e așa, a fost sau n-a fost, vorba filmului. Doza de scepticism pe care o capeți într-un spațiu public precum cel românesc, că e mai complex, că e mai nuanțat, că sunt și alți actori a căror voce nu pătrunde în spațiul public ajută foarte mult.
Deconectarea vieții intelectuale și a dezbaterii din mediile „înalte” de problemele care zguduie lumea în acest moment este, cred, unul dintre motivele pentru care soluțiile – atâtea câte pot fi – întârzie să apară. Nu știu cât de convinsă eram înainte, dar acum sunt total de partea ideii că, fără dezbatere aprofundată, liberă (dar chiar liberă, nu încorsetată în lozinci, în idei prefabricate sau dominată de teama „dacă folosește cineva împotriva mea ce am zis/ scris”), soluțiile nu au cum să apară. Nimic nu poate suplini rolul conversațiilor, al schimbului liber și sincer de idei, chiar atunci când avem de-a face cu idei inconfortabile, cu care nu suntem sau nu am vrea să fim de acord.
Am avut plăcerea de a audia o prelegere ținută la MIT (Security Studies Program) de renumitul profesor de relații internaționale Charles Kupchan. Prelegerea intitulată „The Illiberal Disruption. Temporary Detour or Historical Turning Point?” s-a îndepărtat mult de descriere mea – poate puțim cam sumbră – a caracterului câteodată monotematic și monocromatic al dezbaterii publice (din America și din alte părți). Analiza făcută de Charles Kupchan a fost una sobră, cu mai puține stridențe și mai puține accente militante decât altele la care am participat în această perioadă. Unele dintre lucrurile afirmate ar putea trece, într-o companie mai agitată și dacă nu ar beneficia de enormul prestigiu al profesorului de la Georgetown University, drept erezie, drept blasfemie.
Îngrjorarea lui Charles Kupchan privind tulburările create de actualul Președinte american în viața politică internă („cel mai ciudat moment politic din timpul vieții mele”) și în sistemul global („lumea e a nimănui”) a fost exprimată în mod explicit de la bun început. Nu cred că se aștepta nimeni la altceva. Dar, revenind la „erezii”, C. Kupchan arată că fenomenul Trump trebuie înțeles și nu expediat cu aere de superioritate: reprezintă mult mai mult decât un „accident” și întruchipează anumite trăsături ale sistemului politic american. „Donald Trump are o anumită doză de geniu politic”, reușind să creeze unui număr semnificativ de oameni senzația că este „de-al lor”; oameni lăsați în urmă, supărați că „nu mai au nici o importanță”. De asemenea, Donald Trump a avut capacitatea de a pune întrebări pe care nimeni altcineva nu le-a mai pus de mult timp. Și, mai ales, de a face acest lucru manieră directă, fără ocolișuri și fără menajamente.
Desigur, adaugă Kupchan, răspunsurile sale sunt „îngrozitoare”, dar întrebările cu siguranță au intrat în rezonanță cu preocupările, îngrijorările, temerile unui segment important din societatea americană. Iată câteva exemple de astfel de întrebări: „ce se întâmplă cu oamenii striviți de schimbările produse de revoluția tehnologică”, „ce facem cu sistemul american privind migrația”, „ce facem noi în Siria, Iran, Afghanistan, când este clar că pierdem?”, „care este rolul SUA în lume?”.
Să zăbovim puțin pe prima întrebare. Ce se întâmplă cu oamenii care nu sunt IT-ști (amintiți-vă că prelegerea avea loc la MIT), care nu sunt mobili, care sunt prinși în mijlocul unor transformări pe care să fim sinceri, nici chiar cei mobili, pregătiți, antrenați nu le înțeleg. C. Kupchan subliniază că actualul Președinte american a catalizat temerile create de revoluția tehnologică, de automatizarea care spulberă locuri de muncă, sectoare întregi, companii, orașe, regiuni. Răspunsul nu este acela nici de a scoate calculatoarele din priză, de a te pune de-a curmezișul în calea automatizării; nu constă în a deschide „fabrici de aparate de aer condiționat” (exemplul lui Kupchan), dar nici în a te gândi că, în definitiv, găsim noi bani să îi plătim pe cei care nu vor avea ce să mai muncească. Și, atenție, este vorba despre fenomene de abia declanșate: „o revoluție tehnologică și un schimb masiv al distribuției puterii la nivel global, accelerat tot de tehnologie”.
Iarăși, place sau nu, Donald Trump a mobilizat o versiune mai veche a identității americane, o Americă mai retrasă din sistemul internațional, mulțumită cu enormele beneficii ale poziției geografice; în timp ce „noi, cei din acvariul actual al internaționalismului liberal” cunoaștem o singură versiune a Americii. Alegerea lui Donald Trump, împreună cu alte fenomene din întreaga lume occidentală, nu mai vorbim de lumea în ansamblul său, par să indice că „marșul istoric al liberalismului este, deocamdată, suspendat”. Paradoxul acestei ample mișcări de contestare este dublu: contestarea cea mai vocală vine chiar din statele care i-au naștere, respectiv au extins-o la nivelul unei porțiuni semnificative a întregii lumi – Marea Britanie și SUA; și chiar din interiorul clasei sociale și politice care a fondat-o: bărbați albi anglo-saxoni.
Este acesta un „coșmar” sau „începutul unei perioade urâte din istorie”? Nu am nici o idee, mărturisește C. Kupchan, manifestându-și, din exprimare, atașamentul profund la valorile liberale. O întrebare venită la sfârșitul prelegerii a pus și mai bine lucrurile în perspectivă: „dacă dăm istoria cu câțiva pași înapoi, nu credeți că prezentarea dumneavoastră s-ar putea intitula la fel de bine <<Turbulența liberală: ocol temporar sau începutul unei noi perioade istorice>>?”.
Sunt actualele turbulențe „iliberale” un accident? Sau ordinea liberală, instaurată tocmai de constestatarii săi cei mai potrivnici, a reprezentat o perioadă glorioasă, dar care se apropie de sfârșit? Mai multe întrebări decât răspunsuri. Închei cu o mărturisire. Nu prea știam care să fie perspectiva acestui articol, dincolo de o descriere, mai mult sau mai puțin seacă, a celor spuse de C. Kupchan. Motiv pentru care am și amânat cu o zi scrierea lui. Dar, din nou am avut noroc. Hoinărind prin librăria de la MIT, am dat peste următorul titlu de carte: „Questions are the answers”. Întrebările prefigurează răspunsurile, întrebările sunt răspunsuri în sine. Vezi și ce spunea profesorul de la Georgetown despre întrebările pe care a știut, a simțit că trebuie să le pună actualul Președinte SUA. Eu nu pot să sper că, în cazul în care răspunsurile se vor dovedi „îngrozitoare” sau, să zicem, mai puțin pe placul nostru, să nu aruncăm la coș și întrebările. Ca în vorba aceea: „să nu aruncăm copilul odată cu apa din copaie”.
Sursa foto: Belfer Center
