Articol de Alina Bârgăoanu
Subiectul Brexit pare unul fără de sfârșit, iar perspectivele din care poate fi privit sunt practic fără număr. Abundă semnele de întrebare, semnele de exclamare, indignările, mirările, demonizările, etichetările. Se iau decizii, se invalidează decizii, se negociază și re-negociază, se amână, se reia totul de la zero… În ultimele zile, părea că premierul britanic Boris Johnson ajunsese la o formulă de acord cu reprezentanții Uniunii Europene, numai că și această formulă a fost respinsă – sau supusă, din nou amânării – de către parlamentarii britanici. Impresia dominantă este una de „pierdere a controlului”; ironie care nu poate scăpa, dat fiind faptul că principalul mesaj – mesajul câștigător al campaniei în favoarea Brexit-ului – a fost „să preluăm controlul” (take back control).
În contextul acestor evoluții din ce în ce mai greu de descifrat, permiteți-mi scurte considerații privind climatului de opinie publică pe care îl putem detecta în Marea Britanie: febra non-comunicării, dezbinarea, incapacitatea liderilor de a se așeza la aceeași masă pentru a prefigura soluții de ieșire din impas, cristalizarea unor majorități volatile exclusiv în jurul demersurilor de respingere, a ideilor „contra”, a proiectelor „anti” (ceea ce numesc „majorități negative”). Faptul că astfel de procese și tendințe sunt izbitor de asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în alte spații publice ale Uniunii Europene, inclusiv în spațiul public românesc, contrazic ideea relativ superficială potrivit căreia Brexit-ul și mai ales curentele de opinie care l-au pus în mișcare ar fi ceva „exotic”, „britanic”, „anglo-saxon”; dimpotrivă, mișcările anti-sistem, anti-establishment, anti-status-quo și majoritățile negative pe care le creează – cunosc o răspândire în întreaga lume occidentală/ transatlantică.
Cum m-am exprimat în repetate rânduri, Brexit-ul mi se pare de departe cel mai dramatic eveniment pentru Uniunea Europeană, o pierdere imensă și pentru Marea Britanie, și pentru Uniune. Faptul că „ne bucurăm” că anumite orașe câștigă o agenție sau două, faptul că într-un loc cresc chiriile ca urmare a relocărilor unor instituții, că o fabrică din Marea Britanie se relochează, ceea ce creează în altă parte locuri de muncă, că putem discuta acum „nestingheriți” despre o aprofundare a integrării europene, despre armata europeană, despre o regândire a relațiilor pe continentul european, chiar a relației transatlantice – reflectă, după părerea mea, o gândire pe termen scurt, chiar periculoasă. Adevărat, eroarea de leadership a premierului David Cameron nu poate fi suficient subliniată. David Cameron și-a supraestimat capacitatea de negociere în raport cu Uniunea Europeană, respectiv a subestimat potențialul ca opinia publică din țara sa să izbucneasă pe teme care doar se intersectau cu subiectul „Uniunea Europeană”. Adevărat, referendumul nu a fost organizat pentru a răspunde presiunii populare, ci mai degrabă pentru a răspunde presiunii din partea aripii eurosceptice din Partidul Conservator (deci pentru a răspunde unei probleme interne de partid). Dar cu atât mai mult reacția și rezultatul referendumului devin mai „spectaculoase” (dacă îmi permiteți termenul), prin amplitudine, efervescență, consecințe. Gândiți-vă, de la o problemă internă de partid s-a ajuns la rediscutarea relației transatlantice, a raportului dintre NATO și o armată europeană! Iar de la a conștientiza toate aceste lucruri – eroare de leadership, blocaj total, consecințe de nimeni anticipate (apropo, granița dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda nu a constituit o temă dezbătută public în campania pentrru referendumului din 2016) până la a demoniza nemulțumirea publică, a exclude din conversația publică întregi categorii socio-profesionale, chiar regiuni, a reduce un subiect atât de complex la tușe ferme de alb și negru, de bine și rău este o cale lungă; cu riscul de a folosi eu însămi un clișeu, astfel de atitudini sunt parte a problemei și nu parte a soluției.
Referendumul din 2016 a fost rezultanta unor reacții emoționale neprevăzute. Aceste reacții au depășit cu mult întrebarea supusă scrutinului popular (apartenența sau nu la Uniunea Europeană) și au avut în vedere un mănunchi de teme, subiecte, preocupări: globalizarea, suveranitatea, accesul la resurse și distribuția lor, decalajele socio-economice, schimbările culturale și demografice, robotizarea și impactul acesteia asupra morfologiei forței de muncă, criza financiară și senzația că aceasta a fost depășită tocmai pe seama celor care nu au provocat-o, migrația, securitatea, percepția că globalizarea și integrarea europeană creează câștigători și perdanți, lucrează doar în favoarea unui grup restrâns, lăsând de izbeliște categorii socio-profesionale, chiar regiuni întregi. Referendumul a creat „furtuna perfectă”, a oferit făgașul de exprimare pentru preocupări, temeri, frustrări acumulate în legătură cu toate aceste teme. Întrebarea privind desprinderea Marii Britanii de UE a „captat” aceste zăcăminte de nemulțumire, relevând faptul că, în cazul referendumurilor, oamenii rareori răspund întrebării la care au fost chemați să răspundă; motiv pentru care, dincolo de aparența de legitimitate absolută, pot deveni instrumente politice relativ viciate.
Ce rol a avut comunicarea în cristalizarea votului pentru Brexit? S-a discutat foarte mult despre fake news, dezinformare, interferența trolilor ruși în mediul digital. De fapt, aceste aspecte – fără îndoială reale și importante – au devenit „explicația”, interpretarea monocoloră pentru o încrengătură de fenomene și procese mult mai complexe. Interpretarea monocoloră privind rolul „minciunilor” ar putea explica – parțial, votul în favoarea Brexit-ului, dar cu siguranță nu explică reziliența acestui vot pentru o perioadă atât de lungă de timp (vorbim, totuși, de o perioadă 5 ani).
Pentru a lărgi puțin această perspectivă monocoloră, promovată, în mod paradoxal, tocmai de reprezentanții elitei, cei chemați să injecteze în conversație nuanță, context, complexitate, permiteți-mi să relev în primul rând faptul că tabăra Brexit a beneficiat de un mesaj clar și puternic: „take back control!”; mesaj care a intrat în rezonanță cu toate acele teme, frustrări, preocupări, stereotipuri și chiar fantasme despre care am amintit. În al doilea rând, aceste „zăcăminte” de nemulțumire și de frustrare au fost mult mai bine captate și scoase la suprafață prin utilizarea noilor tehnologii și tehnici ale persuasiunii computaționale și da, forța argumentelor a fost înlocuită de forța algoritmilor. Ceea ce înseamnă că discuția fundamentală nu este cea în jurul valorilor de „adevărat” și „fals”, ci în jurul noilor tehnologii digitale și al noilor interacțiuni, rețele și ierarhii pe care le creează; și mai ales în jurul mariajului dintre forța acestor tehnologii și forța stereotipurilor, premiselor, ideilor și narațiunilor dominante dintr-o societate.
În sfârșit, acumularea acestor zăcăminte mai mari sau mai mici de nemulțumire și felul în care acestea s-au revărsat în cazul referendumului pentru Brexit arată că nimic nu este mai dăunător pentru o viață democratică decât acumularea unor subiecte tabu. Faptul că aceste fenomene de non-comunicare, de non-dezbatere, s-au instalat și au produs efecte tocmai în Marea Britanie, țara care a înscris în propriul ADN și în ADN-ul democrației liberale rolul dezbaterii publice și al compromisului subsecvent este unul pentru mine tulburător. Reciteam zilele acestea celebra carte a lui A. Maurois, „Istoria Angliei”, în care am dat peste următorul pasaj: „în tot timpul vieții lor naționale, anglo-saxonii au păstrat gustul pentru comitete, grupuri de oameni cu care încercau să rezolve greutățile vieții cotidiene prin dezbateri publice, ducând aproape întotdeauna la un compromis; înclinația aceasta i-a ferit adesea de război civil”.
Britanicii par prinși în menghina unui „război civil cognitiv”, în timpul căruia se practică doar jocul pe extreme (e bine așa, nu, e bine opusul); polarizarea extremă („noi” vs. „ei”) pulverizează șansele de a avea dialoguri raționale, de a găsi „calea de mijloc aurită”. Iar când se ajunge în situații de polarizare marcată, orice se propune ca modalitate de ieșire din blocaj este respins de toată lumea, din motive total diferite, care se exclud reciproc. Epoca majorităților negative. Atmosfera electorală sau, în acest caz, de tip „referendum” se prelungește la infinit, până la următoarele alegeri, până la următorul referendum, timp în care guvernarea – bazată pe acele majorități negative – devine aproape imposibilă. Dincolo de algoritmi, motoare de căutare și troli indignați și furioși care încing atmosfera din spațiile publice, aceasta pare a fi rețeta contemporană a dezinformării. Ajungem în situația în care fiecare are faptele, soluțiile, „țara” și „Uniunea” lui. Intrăm cu toții în febra non-comunicării, argumentele de azi devin contra-argumentele de mâine, recurgem la demonizări, excluderi, etichetări, miștouri. Și parcă-parcă așteptăm o catastrofă, singura preocupare rămânând aceea ca vina să nu cadă pe „noi”, ci pe „ei”.
