„Criza refugiaților”: retorica umanitară a UE este vlăguită (partea I)

Articol de Loredana Radu

Society is always taken by surprise at any new example of common sense.

R.W. Emerson

Criza refugiaților este, fără îndoială, cel mai titrat fenomen al momentului. În Uniunea Europeană, argumentele emoționale sunt, de multe ori, supralicitate. Retorica umanitară prevalează. Dacă acest lucru nu a fost îndeajuns evidențiat în contextul numeroaselor crize care au bântuit Uniunea începând cu 2007, acum este mai clar ca niciodată: retorica umanitară a UE este vlăguită, o formă fără fond, un discurs de tipul wishful thinking, utilizat ca forță mobilizatoare într-un joc a cărui miză nu este și probabil că nici nu poate fi pe deplin cunoscută și, cu atât mai puțin, controlată. Într-o lume a intereselor mari, Uniunea Europeană șovăie, se gândește și se răzgândește, vrea să pară ceea ce nu este, dând dovadă de o ingenuă ipocrizie.

În aceste împrejurări, aplicarea de etichete este o practică relativ comodă și, din nefericire, larg întrebuințată. Este ilustrativă poziția publică a doamnei Merkel, care a declarat că actuala criză a refugiaților pune la încercare „tăria morală a Europei” (testing Europe’s mettle); astfel, doamna Merkel împarte Uniunea Eurpeană în (doar) două categorii, inspirate de filmele hollywood-iene: „cei buni” – adică cei care primesc refugiați și afișează doze confortabile de empatie – și „cei răi” – adică Statele-Membre care nu vor sau nu pot susține controversata „cotă obligatorie”. În discursul său cu privire la „Starea Uniunii”, Jean-Claude Juncker a utilizat aceași retorică antagonizantă: „Putem ridica ziduri sau putem construi garduri, dar imaginați-vă pe voi cu fiii sau fiicele în brațe, cu lumea pe care o știați complet distrusă, nu ar fi preț pe care să nu-l plătiți sau ziduri pe care să nu le escaladați”.

Însă logica „inimii” nu ar trebui să o excludă pe cea a rațiunii, reciproca fiind valabilă. În lipsa unei analize riguroase și a unei judecăți limpezi, discursul de tip emoțional se poate transforma într-o retorică trufașă, vlăguită de sens. Fără a minimiza importanța argumentelor umanitare, voi demola câteva mituri strâns legate de „criza refugiaților”, imprimând, astfel, un foarte necesar ton analitic dezbaterii cu privire la criza refugiaților:

1. Toți cei care pleacă din cauza unui conflict armat pot fi încadrați în categoria refugiaților. Fals. În terminologia internațională, se face o diferențiere fermă între refugees („refugiați”) și IDP – internally displaced people („oameni delocalizați intern”). Atât refugiații, cât și IDPs își părăsesc locuințele pentru a fugi din calea unor pericole politice, militare și/sau socio-economice (sărăcia), diferența semnificativă între cele două categorii fiind că doar refugiații trec o graniță recunoscută internațional. ”IDPs” sunt cei care sunt delocalizați în interiorul granițelor statelor de proveninență. La finalul anului 2014, la nivel global erau aprox. 59,5 milioane de oameni delocalizați, dintre care 19,5 milioane de refugiați, 38,2 milioane de oameni delocalizați intern și 1,8 milioane solicitanți de azil. 51% dintre refugiați au sub 18 ani. (Datele sunt preluate din ”UNHCR Global Trends 2014. World at War”, disponibil aici).
2. Majoritatea refugiaților este de origine siriană. Fals. Așa cum este evidențiat în raportul ”UNHCR Global Trends 2014. World at War”, unul din cinci refugiați este sirian (conform datelor diponibile în mai 2015). Mai exact, la finalul lui 2014, 53% din refugiați proveneau din Siria (3,88 milioane),  Afganistan (2,59 milioane) și Somalia (1,11 milioane).
3. „Criza refugiaților” era greu de anticipat. Fals. Graficul de mai jos ne arată clar că numărul persoanelor delocalizate intern a fost în ascensiune încă din anul 2000. Prin urmare, este poate mai corect să vorbim – în special la nivelul anilor 2011-2013 – despre o ”criză a persoanelor delocalizate intern”, având în vedere că, din 2011 –  adică odată cu ”Primăvara Arabă”, numărul acestora a crescut vertiginos de la o medie anuală calculată pentru ultimul deceniu de 42 de milioane, la aproape 60 de milioane – cifra estimată pentru 2015. Începând cu 2014, criza persoanelor delocalizate intern s-a transformat într-o criză a refugiaților, în ultimul an înregistrându-se o creștere cu peste 20% a persoanelor care au trecut cel puțin o graniță recunoscută internațional. Criza refugiaților nu a apărut din senin și, având în vedere datele publice – aflate, fără îndoială, la dispoziția decidenților (inclusiv a celor europeni), putea fi anticipată, fiind consecința previzibilă a fluxului din ce în ce mai intens de persoane care fug de sărăcie și de pericole armate.

Figura 1 – Numărul persoanelor delocalizate (refugiați și persoane delocalizate intern) între 1989 și 2014 / Sursa: Global Overview 2015: People internally displaced by conflict and violence, Internal Displacement Monitoring Centre – Norwegian Refugees Council, pag. 9.

Prin urmare, criza refugiaților nu este un efect exclusiv al războiului din Siria, ci o tristă reflectare a unei lumi instabile, brăzdată de interese divergente și de o competitițe din ce în ce mai acerbă pentru resurse. Putem spune că această ”nouă” criză nu este decât vârful unui iceberg, expresie dură a decalajelor globale – în deplină și netulburată ascensiune și exploatare, a sărăciei și a accesului inegal la cunoaștere, a vidului de putere și a formațiunilor – politice, militare, paramilitare ș.a. –  care profită de acesta. Este un fenomen sistemic, cu repercursiuni dificil de anticipat și aproape imposibil de cuantificat cu acuratețe. Este o realitate în expansiune, nu consecința unui conflict izolat. It is here to stay.  

Sfârșitul părții I